Să părăsim teritoriul celor două Țări Române reunite și să ne aplecăm asupra celei de-a treia provincii românești, Transilvania. Ea a urmat o cale puțin diferită de cea a celor două principate.

Transilvania, provincie cuprinsă în curbura Carpaților, este zona de confluență a mai multor civilizații, este un spațiu de întretăiere a culturilor unor neamuri care au locuit și conlocuit în bună pace. Este un loc de conviețuire a mai multor grupuri etnice distincte, români, maghiari, romi, sași, șvabi, evrei, sârbi, ucrainieni etc., un loc în care, în ciuda componenței etnice eterogene, au existat relații interetnice stabile, oamenii trăind în comun, fără divergențe majore. În Transilvania, pe baza unor statistici maghiare, populația românească a constituit, față de maghiari și sași luați împreună, absoluta majoritate a populației.

Transilvania reprezintă cetatea naturală de formare și apărare a poporului român și al întregului teritoriu carpato-dunăreano-pontic încă de pe vremea tracilor, strămoșii dacilor. Acest teritoriu va constitui nucleul statului dac în tot timpul existenţei acestuia, respectiv de la începutul domniei lui Burebista (82 – 44 îHr) și până la cucerirea romană din anul 106.

Există o istorie a Transilvaniei scrisă în pietrele dacice, de unde rezultă că populația din acest spațiu geografic al României de astăzi, a fost mereu traco-daco-romană. În provincia romană de mai târziu numită Dacia au fost întemeiate orașe, civilizația romană în acest areal fiind de tip urban.

Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum etc. sunt orașe din Transilvania care cunosc o dezvoltare economică intensă, potenţată şi de importantele resurse de aur din Munţii Apuseni. Aceste resurse dinamizează viața economică și socială în Dacia. O asemenea cetate naturală cum este Transilvania asigura Daciei Superioare – mai apoi Apulensis – şi Daciei Porolissensis liniştea necesară unei evoluţii remarcabile. Capitala statului dac a fost la Sarmizegetusa Regia, în munţii Orăştiei, şi era înconjurată de un sistem exterior de fortificaţii: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa etc.

Seria de popoare migratoare lasă urme adânci pe teritoriul Transilvaniei. Continuitatea daco-romană după retragerea romană din provincie nu va fi întreruptă pe întreg parcursul marilor migraţii. În acest răstimp ființează primele formațiuni statale (cnezate, voievodate) proprii, evidențiind existența dominanților din aceste teritorii.  „Cronica lui Anonymus”  atestă în Transilvania un ducat condus de un român numit Gelu. După sedentarizarea maghiarilor şi creştinarea lor sub Geza și Ștefan cel Sfânt (1001), timp de două secole se desfășoară nenumărate acțiuni pentru cucerirea Transivaniei, precum şi organizarea acesteia, sub forma voievodatului. Existența unor centre politice  de putere demonstrează că masele românești existau și se manifestau.

Triburile maghiare au intrat în Bazinul Carpaţilor spre sfârşitul secolului IX, în anul 896, când s-au stabilit în câmpia Panoniei. Ocuparea Transilvaniei a debutat spre mijlocul secolului al X-lea, când două triburi maghiare pătrund, venind dinspre Câmpia Panoniei, pe văile râurilor Mureş şi Someş. Spre mijlocul secolului XI se produce o deplasare a hotarului regatului spre estul şi sud-estul Transilvaniei. Deplasarea graniţei statale pe linia naturală de demarcaţie a Transilvaniei – formată de lanţul Munţilor Carpaţi – şi încheierea procesului ocupării sale s-a produs spre sfârşitul secolului al XII-lea. În secolele XII şi XIII în regiunile din sud şi nord-est au fost aşezaţi de către regii maghiari, din considerente de ordin militar, colonişti germani numiţi saşi. Influenţa germană a devenit mai marcantă la începutul secolului XIII, când, în anul 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni pentru a proteja Transilvania de invaziile cumanilor. Alungarea cavalerilor teutoni în anul 1225 a diminuat forţa de apărare a Trasilvaniei de sud-est, expunând Ţara Bârsei invaziei mongole din primăvara anului 1241.

Ordinul teutonic (în latină Ordo Teutonicus) este un ordin religios german catolic format la sfârşitul secolului al XII-lea la Accra, în Palestina. În timpul Evului Mediu acest ordin militar cruciat, purtând veşminte albe cu o cruce neagră, se considerau a fi gardienii creștinătății. Acest Ordin a construit în Ţara Bârsei numeroase cetăţi fortificate, cu sprijinul localnicilor, cum sunt cele de la Feldioara, Braşov, Codlea, Râşnov şi Prejmer, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii.

La mijlocul secolului XIII întreaga regiune transilvană era controlată și administrată de către guvernator regal, sau voievod. Societatea era împărţită în trei „naţiuni” privilegiate, maghiarii, secuii şi saşii, fiecare având 7 unităţi administrative: 7 judeţe maghiare, 7 scaune săseşti, 7 scaune secuieşti. Aceste naţiuni, totuşi, îşi aveau corespondentul mai degrabă în domeniul social, decât în împărţirea strict etnică. Încă de la venirea ungurilor arpadieni (secolele IX – X) structurile statale și forța armată s-au putut manifesta cu ușurință, câtă vreme băștinașii și-au pierdut forța, slăbiți de bătălii și invazii, motiv pentru care au acceptat poziția de subordonare în propria lor țară. Deşi clasa neprivilegiată și nerecunoscută ca națiune a iobagilor era formată majoritar din români, a reuşit să trimită la rangul de nobili mai mulți dintre ei.

Istoria scrisă consemnează un șir lung de familii nobile maghiarizate. „Nestorul contemporan al istoriografiei românești, prof. Constantin C. Giurăscu, numește familia Banffi (al cărei nume vine din românescul Ban și înseamnă fiul lui Ban), Dragffi (din Drag), Kendeffi (din Cândea), Mailath (din această familie se trage unul dintre cei mai celebri istoriografi maghiari), dar, mai ales, Corvineștii, care au dat pe marele general, Iancu de Hunedoara (1441-1456), pe unul dintre cei mai vestiți regi europeni, Mateiaș Corvinul, și pe ilustrul arhiepiscop și diplomat, Nicolae Olahus (1493-1568)[1]”.

La 1437 se constituie „Unio trium nationum”, în care nu era cuprinsă a patra națiune, cea mai numeroasă, localnică, rămasă continuatoarea elementului majoritar daco-roman.

            Magnaţii unguri din Transilvania au recurs la o politică de duplicitate pentru a păstra independenţa. Familia Báthory, de exemplu, a condus Transilvania sub suzeranitate turcă şi austriacă (până la 1602), însă domnia sa a fost întreruptă de incursiunea voievodului Mihai Viteazul al Ţării Româneşti şi de intervenţia militară austriacă. După marea victorie împotriva turcilor de la Călugăreni din 1595, Mihai a câştigat controlul asupra Transilvaniei în 1599, prin lupta de la Şelimbăr, în care a învins armata lui Báthory. În mai 1600, el a cucerit Moldova, unind pentru prima dată cele trei principate române, însă această „pohtă” de unire a românilor nu a durat prea mult, fiindcă Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601.

Este important de menționat faptul că pe spațiul transilvan până în secolul al XVII se afirmă puternic ortodoxismul românesc, și cu toate că o bună parte dintre credincioși se unesc cu Roma (după Pacea de la Karlovitz 1699, Transilvania intra oficial în componența Imperiului Habsburgic și mulți ortodocși români trec sub ascultarea canonică a Romei), credincioșii greco-catolici transilvăneni și ceilalți ortodocși rămân mereu în contact cu bisericile ortodoxe din Moldova și Muntenia, ceea ce scoate în evidență unirea spirituală puternică a întregii populații, în ciuda faptului că la conducerea statală se aflau catolicii. Secolul al XVII, cunoscut ca epoca de aur în Transilvania, a devenit centrul culturii ungare şi al umanismului, principalul bastion al Protestantismului în Europa de Est şi singura ţară europeană în care romano-catolicii, calviniştii, luteranii, unitarienii, chiar și evreii, se bucurau de libertate religioasă totală. Statutul creştinilor ortodocşi şi al credincioşilor mozaici din Transilvania era acela de „toleraţi”, adică neavând una din cele patru religii oficiale („recepte”) ale principatului. Aceste două din urmă culte, aveau totuşi dreptul să-şi practice ritualurile şi să-şi construiască biserici respectiv sinagogi. Astfel,cele mai vechi biserici ortodoxe din Transilvania datează din sec. al XV-lea (bisericile de piatră din Ţara Haţegului, de la Densuş, Râu de Mori etc.), iar cele mai vechi sinagogi datează din sec. al XVII-lea (sinagoga din Alba Iulia etc.). Din punctul de vedere al religiilor și culturii, pe teritoriul Transilvaniei se instalase o Europă în miniatură.

Cu toate că urmează transformarea Transilvaniei din principat în mare principat (anul 1765),  gradul de independenţa tradiţională a Transilvaniei  a scăzut. Românii ardeleni continuă să lupte cu autoritățile, astfel că la 1791 îi vedem cum se aderesează cu  o petiţie pentru împăratul Iosif al II-lea în scopul recunoaşterii lor ca a patra „naţiune”, precum şi a egalităţii lor religioase. Dieta Transilvaniei a respins petiţia lor, menținându-i pe români în vechea lor stare. Ei aveau statutul de „toleraţi”, alături de armenii, evreii şi grecii din Transilvania.

Urmează revoluția de la 1848, când ungurii au proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, ocazie cu care aceștia promit românilor abolirea sclaviei în schimbul sprijinului lor împotriva Austriei. Românii şi saşii au respins oferta şi au ales să se ridice împotriva statului naţional maghiar. Republica ungară a lui Lajos Kossuth este reprimată, urmând o perioadă de guvernare militară austriacă (1849 – 1860).

            Secolul al XIX-lea cunoaște un reviriment puternic pentru bisericile ortodoxe și greco-catolice, în sensul că vor fi înființate mai mul episcopii, Biserica ortodoxă având privilegiul de a fi ridicată la rangul de mitropolie în anul 1864, avândul ca mitropolit pe Andrei Şaguna, unul dintre cei mai străluciți ierarhi români din istoria bisericii naționale.

Perioada cea mai plină de speranţe pentru românii din Transilvania, a fost în perioada 1860 – 1867. Prin revenirea la autonomia Transilvaniei şi convocarea unei diete la Sibiu au fost adoptate legi prin care s-a stabilit egalitatea naţiunii române din Transilvania cu fostele naţiuni privilegiate, iar limba română a devenit limbă oficială a Transilvaniei, alături de germană şi maghiară. În perioada dualismului (1867 – 1918) Transilvania a aparţinut Ungariei. După câteva legi cu conţinut liberal precum legea naţionalităţilor şi legea învăţământului din 1868, treptat politica maghiară urmăreşte ideea statului naţional ungar, cu toate consecinţele ce decurg de aici. În mişcarea naţională a românilor din Transilvania pot fi remarcate mai multe momente, dintre care amintim, la 1869 formarea partidelor naţionale: Partidul Naţional Român din Transilvania, alături de Partidul Național Român din Banat. Acest partid trece la un activism politic susținut, adică intră în lupta politică a statului şi trimite deputaţi în parlamentul de la Budapesta.

            Un nou cadru internaţional favorabil se ivește, atunci când a izbucnit din nou criza orientală, cea care a generat la anul 1877, războiul ruso-turc. Cu această ocazie istorică, România şi-a declarat independenţa de stat totală (9 – 21 mai 1877). S-a restabilit, după o lungă perioadă de dominaţie otomană, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipită la trupul Românei. Potrivit tradiției țarilor, este violată convenţia semnată în 4 aprilie 1877 şi România se vede forțată să retrocedeze judeţele Basarabiei de sud – Cahul, Bolgrad şi Ismail.

            Obţinerea independenţei de către statul român a constituit momentul istoric pentru toți românii risipiți prin alte teritorii străine să-și îndrepte privirile către patria mumă. Acești români, rupți de țara lor – cum sunt cei din Bucovina şi Basarabia – se confruntau cu o politica sistematică de asimilare în lumea germană, respectiv rusească. Imigraţia străinilor era dirijată către teritoriile lor. Enclavele româneşti din Peninsula Balcanică aveau dificultăţi tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. Și totuși vitalitatea daco-romană nu slăbește, pentru că la începutul sec. XX românii alcătuiau un popor cu peste 12 milioane de suflete, dintre care o bună parte dintre ei se aflau sub steag străin.

Perioada 1878 – 1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Din punct de vedere politic statul își organizează instituții puternice, după model occidental, se racordează la sensul istoriei, și îmbracă atributele unui actor de securitate important la porțile orientului.

            La nivel european, marile puteri își dispută, la o sută de ani de la terminarea războaielor napoleoniene zonele de influență, altele decât cele cunoscute. Se punea la cale retrasarea arhitecturii geopolitice Europene și mondiale. Așa se face că în august 1914 izbucnește Primul Război Mondial, fără România, care din prudență s-a declarat neutră. Doi ani mai târziu, în 14 / 27 august 1916, ea s-a alăturat Aliaţilor, care i-au promis sprijin pentru dobândirea unităţii sale naţionale. Toate ieșirile României peste frontiere au avut drept cauze păstrarea unității naționale și apărarea pământurilor strămoșești.

Insuccesele din prima parte a războiului, silește armata română să abandoneze o parte din ţară, inclusiv Bucureştiul, şi să se retragă în Moldova, din cauza unei puternice ofensivei unite a armatelor germane din vest, aflate sub comanda generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Mareşalul von Mackensen. În vara lui 1917, în marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, românii au respins încercarea Puterilor Centrale de a învinge decisiv.

Revoluţia bolșevică din Rusia (1917) determină sfârşitul operaţiunilor militare pe frontul de est și România se vede obligată să urmeze Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele româneşti se aflau în aceleași tranșee cu trupele ruseşti. Apoi românii sunt părăsiți de soldații sovietelor, ceea ce crează imposibilitatea ca lupta să continue într-o zonă a frontului şi pacea întârzia să se instaleze. Urmează definitiv destructurarea Imperiului Țarist, concomitent cu manifestarea dreptul popoarelor din fostul imperiu țarist la autoguvernare. Această primă conflagrație mondială duce la dispariția a două imperii, motiv care a servit cauzelor românilor care trăiau în imperiile ţarist şi austro-ungar. Căderea sistemului ţarist şi recunoaşterea, de către guvernul sovietic, a dreptului la autoguvernare a permis românilor basarabeni să-şi exprime prin vot, voinţa lor de a se uni cu România (27 martie / 9 aprilie 1918). Căderea monarhiei habsburgice în toamna anului 1918 a făcut posibilă pentru naţiunile aflate sub opresiunea austro-ungară emanciparea acestora. La 15 / 28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernăuţi unirea acelei provincii cu România.

Pentru românii transilvăneni, anul 1918 consemnează un act istoric major, care împlinește și complinește visurile de veacuri ale românilor de pretutindeni: are loc unirea Transilvaniei cu România, urmând să se formeze România Mare. Pe 1 decembrie 1918, românii din Transilvania adunaţi la Alba Iulia proclamă „unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România pentru totdeauna”. Forţele române din Transilvania intră în Ungaria, după ce comuniştii maghiari câştigă puterea sub conducerea lui Bela Kun şi armatele maghiare invadează nord-vestul României. Armatele române ajung până la Budapesta şi schimbă guvernul comunist (3 august 1919) iar generalul Traian Moşoiu (1868 – 1932) a fost numit comandant al Garnizoanei militare Budapesta şi Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Unificarea tuturor teritoriilor locuite de români este pentru prima dată menţionată în tratatele de pace de la Versailles (1919 – 1920), şi susţinută de încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria la Alba Iulia în 1922. Tratatul de la Trianon (semnat la 4 iunie 1920) consfințește, prin voința exprimată de către Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial, nașterea României Mari. În ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon[2] reprezintă doar actul care a consfinţit sfârşitul regatului sfântului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács (1526) şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfântul Imperiu Roman ( Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe.

Tratatele de pace internaţionale încheiate în 1919 – 1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, generau o altă arhitectură europeană de securitate, stabileau un nou cadru al relațiilor internaționale şi sancţionau, unirea provinciilor care erau locuite de români într-un singur stat: România Mare cu o suprafață de 295.042 km.p, și cu o populaţie de 15,5 milioane locuitori.

            Din acest moment geopolitica României reprezintă, în spațiul geopoliticii europene și a lumii întregi, un punct atractiv din punct de vedere economic, politic și social. O serie de măsuri de reformare a statului Român au creat un cadru general democratic şi au netezit drumul către o dezvoltare economică rapidă, România devenind cel de-al doilea producător european şi pe locul șapte in lume.

Obiectivele politicii externe, în perioada interbelică, erau îndreptate spre menţinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea unor alianţe regionale, sprijinind, prin diplomatul român de talie europeană Nicolae Titulescu, Liga Naţiunilor şi politica de securitate colectivă, la fel ca şi promovarea unei strânse cooperări și colaborări cu democraţiile reprezentative: Franţa şi Anglia. România își ocupa cu mândrie locul ei de drept în concertul țărilor vest europene. Căci cum zice marele dascăl al neamului N. Iorga: „Românii sunt prin limbă occidentali, iar prin religie orientali”. Prin urmare, nu aveam aprobarea nimănui de a avea un loc important în agora europeană, pentru că de la facerea noastră ca popor suntem europeni.

     Împrejurări nedrepte ale istoriei îi supune pe români la noi și grele cazne. În zorii zilei de 1 septembrie 1939, în urma atacului Germaniei asupra Poloniei, se declanșează cel de-Al Doilea Război Mondial. Deși inițial își păstrează neutralitatea (6 septembrie 1939), România reintră în ghearele lacome a celor doi monștrii. Germania nazistă și Rusia comunistă rășluiesc România de unele teritorii istorice ale sale, extrem de importante. Hitler „fură prin dictat” parte din nord-estul Transilvaniei, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ne sunt luate printr-un pact secret (Molotov) și anexate la URSS.

            Un dictator de factură specială (Ion Antonescu), dorind să recapete pentru țara sa teritoriile pierdute în 1940, a intrat alături de Germania în războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (1941 – 1944). La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I și România  a declarat război Germaniei (24 august 1944), din acest moment statul român a adus întregul ei potenţial economic şi militar în Alianţa Naţiunilor Unite, până la sfârşitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial în Europa. Și totuși,Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947) nu recunoștea României statutul de co-beligerant şi, mai mult, o obliga să plătească o imensă despăgubire de război; Tratatul mai recunoştea retrocedarea doar a teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau anexate la URSS. Satele din Ținutul Herța ne-au fost luate fără nici un tratat și Ucraina le gestionează administrativ și astăzi, de parcă ar fi fost ale lor din totdeauna.

După război, potrivit tradiției rusești, trupele sovietice care staţionau pe teritoriul României „uită” să mai plece, astfel că ţara se vede abandonată de puterile occidentale puternicei forțe comuniste de la est și românii intră într-o lungă noapte totalitară, care se întinde pe aproape 50 de ani …

            Toate elitele românești construite în peste un secol și jumătate de istorie, la cele mai înalte școli europene, sunt distruse în nici 10 ani.

După 1965 se instalează la cârma statului român dictatura familiei Ceauşescu, care instaurează una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX. Se introduce fără nici o rușine cultul personalităţii care friza absurdul și care a avut ca rezultat degradarea vieții sociale şi morale, izolarea ţării de restul comunităţii internaţionale. Resursele ţării au fost secătuite pentru construirea unor proiecte faraonice, absurde, născocite din mintea megalomanică a dictatorului și a soției sale analfabete. Această noapte lungă a contribuit la înstrăinarea  României și românilor de Europa, a mutilat generații de tineri cărora le-a fost servită o educație la comandă, siliți să se hrănească în sera învățămintelor comuniste și, de asemenea, aceste măsuri iraționale au contribuit la scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei şi la adâncirea crizei regimului comunist. Numai în aceste condiţii au fost create cauzele care au condus la izbucnirea revoltei de la Timişoara în 16 decembrie 1989, și la extinderea ei rapidă în toată ţara. Ziua de 22 decembrie reprezintă pentru români un alt moment astral care i-a salvat. Dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieţi, marea majoritate fiind tineri și mai ales militari.

      Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural european. Intrarea României în NATO și Uniunea Europeană a constituit momentul fericit datorită căruia România s-a reintegrat în marea familie europeană.

            Democraţia post-decembristă a cunoscut mai multe perioade: constituirea Consiliului Privizoriu de Uniune Naţională (CPUN – 1990-1992) – s-a creat cadrul de participare a opoziţiei la procesul politic, proces care a fost însângerat de violenţele din prima parte a anului 1990 (a fost un război fratricid); stabilizarea şi consolidarea procesului de democratizare (1992 – 1996) – se produce alternanţa la guvernare; demararea acţiunilor ferme de reformă în administraţie şi asigurarea funcţionării instituţiilor statului; a treia alternanţă la guvernare (2004 – 2008) care înregistrează un scrutin electoral foarte strâns, fapt care a generat contestarea puterii şi culminând cu suspendarea preşedintelui în aprilie – mai 2007.

Aderarea la NATO (martie – aprilie 2004) şi la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 reprezintă momente istorice extrem de importante care au readus România pe orbita ţărilor iubitoare de democraţie reală, au înscris-o definitiv în clubul vest-european şi în spaţiul de securitate euro-atlantic. România are de acum şi condiţii şi şanse de a se reforma rapid în familia marilor popoare europene de unde primeşte permanent sprijin material real, dar şi sfaturi şi consiliere dintre cele mai însemnate.

Fără nici un fel de îndoială, avem credința că va sosi și cealaltă clipă fericită, când și românii risipiți prin alte teritorii, desprinse de trupul țării prin acțiuni nedrepte al istoriei, vor reveni la matcă.

[1] Iosif Constantin Drăgan, Idealuri și destine: eseu asupra evoluției conștiinței europene, Editura Cartea Românească, p. 162.

[2] Ungaria de astăzi rămâne „indiferentă” la reverberațiile revizioniste care se fac simțite în Transilvania străbună, considerând Trianonul o mare nedreptate pentru ei, și emit părerea că au dreptul istoric de a-l denunța. Aceste idei revizioniste au dat apă la moară minorităților maghiare din județele Mureș, Harghita și Covasna. Așa se face că în data de 5 septembrie 2009, la Odorheiul Secuiesc, Adunarea Generală a aleşilor locali din Secuime a organizat un Consiliul Naţional Secuiesc, unde s-au discutat unele proiecte de hotărâre referitoare la iniţierea unui referendum pentru autonomia Ţinutului Secuiesc şi adoptarea simbolurilor şi statutului de autonomie a Ţinutului Secuiesc. (n.a.)