Azebaijan, cheia geostrategică a Asiei Centrale

  • SPAȚIUL EX-SOVIETIC
  • 0
  • 447 Views
  • 13 February 2018

După destrămarea URSS, Azerbaijanul a fost statul ex-sovietic care alături de    republicile Baltice a avut o dezvoltare constantă și durabilă. Desigur, aici pot fi adresate unele critici regimului de la Baku cu privire la democrație, care în opinia multor analiști este doar mimată la Baku. Însă faptul adevărat este că acest stat a reușit să își gestioneze eficient resursele de care dispune pentru a deveni o societate prosperă. I se atribuie Azerbaijanului eticheta de petro-stat, lucru care este adevărat; doar că resursele naturale erau singurele care ar fi putut ridica statul azer spre emancipare. Așa că, în opinia mea Azerbaijianul a fost un stat ce a devenit petro- stat în mod pragmatic, nu a făcut asemenea unor state arabe sau chiar din Asia Centrală greșeala  de a stagna datorita unui venit sigur de pe urma acestor resurse. Azerbaijianul la ora actuală este un foarte important jucător geostrategic în zona Eurasiei Centrale, deoarece datorită poziției sale geostrategice la Marea Caspică este puntea prin care Vestul poate deveni un actor  important  în zonă, iar acest fapt a făcut ca Azerbaijanul să folosească  interesul occidental pentru a se adapta perfect la globalizare, dar din nou o spun în mod pragmatic și aici.

Spun aceasta deoarece Azerbaijianul nu a urmat exemplul Georgiei vecine în a se arunca în promisiunile și mirajul lumii Occidentale. După episodul Nagorno-Karabah a adoptat o politică numită multivectorialism, care se traduce cel mai bine prin „echilibru la nivel high-politics” și „pragmatism la nivel low-politics”.

Prin politica de multivectorialism statul azer nu a devenit un stat neutru în totalitate       față de marii actori din regiune cum ar fi Rusia și Turcia, dar și Iran – acesta din urmă fiind unul     dintre vecinii Azerbaijanului care este extrem de sensibil față de orientările politicii externe azere.

Rusia rămâne cel mai important factor extern și în ceea ce privește statul azer. Desigur,   la prima vedere putem spune că acest lucru este fals, deoarece Azerbaijanul nu a putut fi convins de către Kremlin să devină membru în organizațiile  internaționale pe care Rusia le-a inițiat, precum CSTO și UEE. Singura structură internațională din spațiul ex-sovietic din care Azerbaijanul face parte este CSI, însă această organizație nu este una care să aibă o mare capacitate de influență asupra statelor membre în ceea ce privește politica externă și posibilitatea de a părăsi  organizația  (vezi exemplul Georgia și Ucraina).

Însă cel mai sensibil punct în cadrul securității statului azer îl constituie conflictul din Nagorno-Karabah/ Karabahul de Munte,  care încă de la independența statului azer – respectiv 1992 – a fost ghipele din coasta Azerbaijanului.  Ceea ce vreau să spun este faptul că Rusia a fost capabilă ca prin menținerea stării de armistițiu dintre cele două state – începând cu anul 1994 – să devină arbitrul acestui conflict. Spun asta deoarece Rusia a reușit să izoleze conflictul și să îl conserve prin menținerea unui statu-quo favorabil doar Kremlinului și nimănui alcuiva. Acest lucru îl putem observa din incapaciatea implicării în soluționarea conflictului a altor actori regionali precum Turcia sau UE. Oricât de doritori ar fi aceștia în a se implica în soluționarea conflictului, aceșteia nu au reușit și nu reușesc să influențeze deznodământul conflictului, atât timp cât Armenia aflată sub protecția tacită sau nu a Moscovei este capabilă să mențină sub controlul său teritoriului Karabahului și al regiunilor adiacente acestuia ocupate în timpul conflictului cu Azerbaijanul.

 Acest fapt este după parerea mea pe deplin conștientizat de lideri politici și militari de  la Baku, iar acest lucru s-a putut observa încă din anul 1994, atunci când președintele azer Heidar  Alyev a semnat acordul de încetarea a focului cu președintele armean  Levon Ter-Petrosian. Pricipalul inițiator al acestui armistițiu a fost chiar președintele azer, care a pus la punct detaliile armistițiului împreună cu președintele F. Ruse Boris Elțîn și responsabili ruși in domeniul militar și politic.

 Prin acest exemplu putem observa conștientizarea pe care o au liderii de la Baku din 1994 până azi vis-a-vis de forța Moscovei în regiune. Spun asta deoarece armistițiul semnat de Azerbaijan este unul semnat nu de teama Armeniei, ci datorită pericolului reprezentat de perpetuarea stării de conflict din zona Karabahului asupra întregului stat azer, ceea ce ar fi putut transforma potențialul energetic al statului azer într-un rezervor de alimentare a unui conflict ce oricum nu putea fi câștigat, și care ar fi putut duce  la “irakianizarea” Azerbaijanului. Acest lucru l-a făcut Sadam Hussein cu statul irakian, investind o mare parte din veniturile rezultate din       exploatarea și exportul de resurse energetice în armată și armament, în dauna dezvoltării socio-economice a statului. Problema nu a fost că banii au fost investiți de Hussein în armată și armament, ci scopul ce se urmărea prin aceste investiții era unul imposibil, respectiv contrabalansarea SUA și scoaterea acesteia din Orientul Mijlociu. Mai mult, Irakul a avut un conflict cu Kuveitul în anul 1991, conflict din care a ieșit învins și chiar umilit. În acest conflict s-a văzut decalajul existent între armata irakiană și coaliția internațională, decalaj ce nu avea cum să fie contrabalansat de Irak. Cu toate acestea Hussein și-a continuat politica sa de înarmare și cheltuirea a resurselor în scopuri irealizabile, totodată devenind tot mai izolat pe plan internațional, fapt ce a dus la  dezavantaje majore la nivel high-politics, precum și la stagnarea și regresul economiei și societății irekiene. Aceasta s-a văzut clar după anul 2003, când în Irak în afară de resursele de hidorcarburi, nimic nu era fiabil din punct de vedere economic.

Am făcut această paranteză deoarece eu găsesc asemănări între Azerbaijanul din anii      1990 – mai exact după semnarea armistițiului cu Armenia – și Irakul post 1991. Când fac această comparație nu mă refer la modul cum cele două conflicte au fost declanșate, deoarece unul este defensiv (cazul Azerbaijanului), iar celalalt ofensiv de cucerire (cazul Irakului), ci la strategiile care au fost adoptate de cei doi lideri în periada post conflict.

De cealaltă parte, Heidar Alyev s-a aflat relativ într-o situație asemănătoare cu            Hussein, dar mult mai gravă, deoarece Azerbaijanul a luptat într-un război defensiv – fiind    partea agresată: a pierdut intr-un mod umilitor 20% din teritoriul statului, o situație cu adevărat delicată pentru Baku. Cu toate acestea, H. Alyev a dat dovadă de realism și viziune strategică, deoarece la fel ca și Irakul,  Azerbaijanul se confrunta cu un oponent sprijinit de o super-putere la nivel militar – respectiv F. Rusă, fapt ce făcea imposibilă obținerea victoriei împotriva Armeniei, atât trimp cât Rusia considera Armenia ca partener strategic. Așadar, președintele azer – spre deosebire de Hussein – a acceptat realitatea și nu s-a  îmbătat cu apă rece în ceea ce privește recuperarea teritoriilor pierdute, fiind conștient  de forța  militară și interesele Rusiei în regiune.

Astfel, în perioada post-conflict Azerbaijanul a acceptat statu-quo-ul, fiind constrâns de imprejurări, și a inițiat o strategie de dezvoltare economică, prin care acest stat a devenit parte integrantă a sistemului mondial. Mai mult, s-a folosit de nivelul low-politics pentru a-și atrage sprijin internațional și investitori străini in domeniul energetic. Prin această strategie inteligentă statul azer a  făcut ca mediul internațional să fie destul de atent la problema Nagorno-Karabah, iar orice escaladare a tensiunilor în zonă să poată fi ținută sub control. Mai mult, Azerbaijanul nu a rupt legăturile cu principalul suținător al Armeniei, precum a facut Irakul după conflictul din Kuveit față de SUA, fapt ce a adus o și mai  mare izolare și amenințare la adresa regimului de la Bagdad. Azerbaijanul în schimb a achiesat în mod tacit interesele Rusiei la nivel high-politics, a acceptat Kremlinul ca mediator, fapt ce pe lângă poziția forte a Rusiei în Transcaucazia i-a adus Moscovei și o responsabilitate mai mare. După ce rolul de mediator a fost acceptat de Baku, Moscova a fost foarte atentă în a nu permite Armeniei să aibă un comportament provocator și agresiv, iar pe langă aceasta Kremlinul a căutat să păstreze nivelul de comunicare și cooperare cu Azerbaijanul la un standard destul de ridicat. În opinia mea, Azerbaijanul a facut practic ca Rusia să devina oarecum un garant al dezvoltării sale economice tocmai prin poziția pe care Kremlinul a obținut-o în Transcaucazia – adică a știut să tatoneze mereu Moscova, fără a face „mișcări  bruște” la nivel de politică externă; însă Azerbaijanul a profitat la maximum din punct  de vedere economic din poziția Rusiei in regiune.

În ceea ce privește rezultatele strategiilor adoptate de cei doi lideri ai Irakului și Azerbaijanului, timpul a arătat care dintre cele două a fost cea corectă.

Acum  voi analiza și descrie principalele instrumente geopolitice pe care Moscova le poate folosi pentru a influența politica și cursul statului azer în regiunea Caucazului de Sud.  Cel mai important astfel de instrument este – după cum am spus mai sus – Armenia, deoarece acest stat are o poziție geografică și geopolitică esențială pentru blocarea unei cooperari reale și directe între Turcia și Azerbaijan, deoarece Turcia este principalul challenger în geopolitica Caucazului de Sud.

Vreau să mă opresc la domeniul militar, deoarece și aici Rusia joacă un rol extrem de     important pentru Azerbaijan. Datorită istoriei recente Azerbaijanul a fost din 1922 parte a URSS, iar acest fapt a făcut ca întregul echipament militar din RSS Azerbaijan să fie de proveniență sovietică,  cu consecințe serioase asupra armatei azere după dobândirea independenței din 1992 și derularea conflictului din Nagorno-Karabah – unde armele folosite au fost în proporție de 90% de proveniență sovietică. Aceste considerente au contribuit și mai mult la sporirea rolului Rusiei ca principal jucător geopolitic în regiune. Și după încheierea conflictului, factorul militar și contractele semnate de Azerbaijan cu F. Rusă în domeniul militar nu au încetat, deoarece echipamentul  militar sovietic cu care era inzestrată armata azeră necesita o cooperare destul de strânsă cu Rusia, prin prisma faptului că Azerbaijanul nu avea cum să își înlocuiască peste noapte întreaga înzestrare a armatei cu echipamente din alte țări producătoare. Acest fapt a favorizat instant nevoia unei legături a statului azer cu Rusia, de unde veneau toate piesele necesare echipamentelor militare.

Însă chiar și după anul 2003 cand în Azerbaijan a venit la putere Ilham Alyev – fiul        fostului președinte Heidar Alyev – iar statul era deja într-o fază avansată a dezvoltării economice și implicit deținea sume mari pentru înzestrarea forțelor militare, liderii de la Baku au continuat colaborarea cu Rusia în domeniul militar. Spre exemplu, în anul 2012 Rusia a semnat o înțelegere cu statul azer în valoare de 1 miliard de dolari pentru furnizarea de echipamente militare, iar cooperarea în domeniul tehnico-militar dintre cele două părți se ridică la nivelul de 4 mld. dolari. Un alt punct important în relatia dintre cele două state la nivel militar este reprezentat de  acordul dintre V. Putin și I. Alyev semnat tot în 2012, care prevedea ca flotila rusă din Marea Caspică să aibă dreptul de a  staționa – nu permanent bineînțeles – în portul Baku. Nu doar Rusia este partener al Azerbaijanului în domeniul militar, Isrelul spre exemplu a semnat în 2011 un contract cu Azerbaijanul pentru furnizarea de echipamente militare în valoarea de 1,5 mld. dolari. De asemenea, Turcia este un partener strategic al Azebaijanului, poate cel mai important, între cele două părți existând un parteneriat militar strategic din anul 2010, iar acest fapt arată că opțiunile Azerbaijanului în domeniul militar nu sunt limitate doar la Rusia.

 Azerbaijanul, prin cooperarea cu Rusia în acest domeniu, arată de fapt că politica de multivectorialism despre care vorbeam mai sus este baza pentru politica externă, iar faptul că Baku-ul nu se dezice de cooperarea militară cu principalul susținător al Armeniei arată Moscovei că nu are intenția de a  deveni un bastion sau cap de pod al lumii euro-atlantice în regiune, pentru că acest fapt ar duce la o degradare severă a mediului regional de securitate pentru Azerbaijan,

Liderii de la Baku știu acest lucru. Spre exemplu în 2010, când Azerbaijanul a semnat prteneriatul strategic cu Turcia, imediat Armenia a semnat cu Rusia un acord pentru continuarea staționării trupelor rusești din Gyumri până în anul 2044. Mai mult, în următorul an, atunci când Azerbaijanul a semnat acordul de furnizare de armament de către Israel, întărindu-se cooperarea dintre cele două părți, Armenia ca răspuns a acceptat ca pe teritoriul său Rusia să poată instala sistemul de rachete Iskander. Prin aceste poziționări strategice ale celor două state transcaucaziene, dar și a aliaților ce stau în spatele acestora, Caucazul de Sud seamănă               într-adevăr cu o tablă de șah, așa cum descria Brzezinski lupta pentru controlul Eurasiei.

Această menținere a unei cooperări destul de strânse în domeniul militar dintre Baku și Moscova reprezintă un foarte important element de echilibru în politica de multivectorialism a Azerbaijanului. Spun asta deoarece cooperarea statelor în domeniul militar este un factor ce arată disponibilitatea celor două părți în a menține un nivel ridicat al cooperării bilaterale între două state, ba mai mult importanța acestui domeniu pentru siguranța și securitatea oricărui stat face ca nivelul cooperării să arate și nivelul relațiilor bilterale dintre două state. Spre exemplu, statele Europei care au făcut parte din fostul bloc socialist – iar acum sunt parte a NATO – au în ceea ce privește domeniul militar legături strânse și exclusive cu partenerii euro-atlantici, doar nevoia de anumite materiale pentru echipamentele militare de dinainte de 1989 fac ca unele dintre aceste state să aibă o legătură cu F. Rusă, dar aceasta este insignifiantă. Mai bine zis cooperarea în domeniul militar ne dă o imagine foarte clară asupra partenerilor importanți statului respectiv, iar in cazul Azerbaijanului – care are în domeniul militar o cifră de afaceri de 4 miliarde de dolari cu Rusia – nu face decât să ne arate, după părerea mea, că statul azer nu are intenția de a schimba radical politica sa de echilibru între Est și Vest. Mai bine zis relațiile economice foarte strânse cu blocul euro-atlantic sunt contrabalansate de această cooperare de nivel high-politics cu F. Rusă, întocmai cu doctrina multivectorialismului promovată de Baku. Păstrarea legăturilor strânse cu Moscova în domeniul militar oferă după părerea mea garanția Rusiei că Azerbaijanul nu este dispus să modifice status-quo-ul din regiunea Transcaucaziană.

Un alt element important în relațiile dintre cele două părți în ceea ce privește domeniul militar este situația radarului din Gabala în nordul Azerbaijanului. Acest radar de proveniență sovietică a fost unul dintre elementele importante ale sistemului de supraveghere și apărare a fostei URSS.  După destrămarea Uniunii, situația acestui radar a fost una destul de complicată, Azerbaijanul, deși inițial era de acord cu menținerea radarului pe teritoriul său sub controlul armatei rusești, odată cu anii 2000 a dat semne că prelungirea contractului de menținere a radarului sub controlul Rusiei nu mai este o alternativă pentru Azerbaijan. În anul 2011 au avut loc negocieri intense între cele două părți cu privire la suma pe care ar trebui Rusia să o plătească anual Azerbaijnului pentru acest radar. Până în anul 2011 suma plătită de Rusia către Azerbaijan era de 7 milioane de dolari anual, ceea ce părții azere i se părea insuficient, cerând ca această sumă să fie crescută la câteva sute de milioane de dolari, conform ministrului adjunct al Apărării din Azerbaijan, dl. Araz Azimov. Mai multe detalii nu se cunosc, deoarece nu au fost publicate, însă conform ziarului Kommersant, Baku a cerut inițial în februarie 2011 suma de 150 mil. dolari, iar ulterior în decembrie a ridicat această sumă la 300 mil. dolari, ceea ce a făcut ca negocierile să bată pasul pe loc și să devină „înghețate”.

Imporanța Azerbaijanului pentru F. Rusă mai are cateva elemente esențiale, printre acestea unul este ieșirea acestui stat la Marea Caspică. Practic această ieșire la Marea Caspică face ca Azerbaijanul să fie un pivot geopolitic pentru blocul euro-atlantic.

Geopoliticianul rus Gennadi Zyuganov în lucrarea sa „Geografya Pobedy”  suține că Baku, prin poziția geostrategică în care este situat are capaciatatea de a crea un hub al conductelor de petrol și gaze din zona Mării Caspice, iar de aici gazul poate lua calea Occidentului prin Georgia și Turcia, scoțând Rusia din jocul geoeconomic. Mai departe acesta militează pentru îmbunătățirea și modernizarea flotilei ruse din Marea Caspică pentru că astfel dezvoltarea sistemului de extracție și export din zona Mării Caspice nu va putea să fie dezvoltat decât cu implicarea Rusiei. Acest studiu datează din anul 1996.

Acum dacă este să privesc analitic ceea ce susține geopoliticianul rus, pot observa că pericolul principal pentru Rusia în ceea ce privește Azerbaijanul nu este intrarea acestui stat sub influența blocului euro-atlantic, care oricum nu este fiabilă pe termen mediu, ci mai degrabă poziționarea geostrategică a Azerbaijanului la Marea Caspică. Mai bine zis geopoliticianul rus vede ca un mai mare pericol influența și potențialul pe care îl are statul azer asupra Estului, mai exact la Marea Caspică. Și aici geopoliticianul rus are dreptate, deoarece Azerbaijanul nu este important pentru Occident sau Rusia prin puterea sa sau prin propriile sale resurse, care totuși sunt mari – dar nu atât de mari încât Azerbaijanul să concureze cu Rusia. Problema principală pentru Rusia este posibilitatea ca printr-o cooperare cu Vestul, Azerbaijanul poate fi sprijnit să devină un punct nodal în crearea unui bloc economic și energetic la Marea Caspică, bloc ce ar putea exclude Rusia, iar cu resursele disponibile de aici, Vestul într-adevăr ar putea izola statul rus. Cu alte cuvinte, geopoliticianul rus susține sabotarea cooperării Azerbaijanului cu Vestul, prin exercitarea de presiuni din partea Moscovei asupra Mării Caspice. Practic în opinia sa în  acest areal marin trebuie să se regăsească punctul central al blocării axei Est – Vest, pentru a evita izolarea Rusiei. Mai mult, în opinia mea Marea Caspică și Asia Centrală sunt prezentate de Zyuganiov ca parte esențială a securizării Rusiei ca mare putere. Asta înseamnă că în contextul geopolitic actual în care Iranul nu este un partener pentru Occident, Afganistanul este un stat eșuat și prin care nici un poiect serios nu poate trece, iar China este un pol de putere ce are o politică proprie – deci nu acceptă influența Vestului, doar Azerbaijanul are pozițioanrea geostrategică  fiabilă pentru ca Vestul să poată exercita o influență cu adevărat  puternică în Asia Centrală. Așadar, în concepția rusă crearea unui hub energetic în Azerbaijan după modelul Turciei, hub ce ar aduce prin intermediul conductelor resursele din cele mai importante state (din punct de vedere energetic) din Asia Centrală – respectiv Kazahstanul și Turkmenistanul – în Azerbaijan ar echivala cu pierderea controlului rusesc asupra Asiei Centrale. Mai bine zis ieșirea Azerbaijianului total de sub influența Moscovei ar avea ca rezultat ieșirea întregii regiuni a Asiei Centrale de sub influența Rusiei.

Acum trecând din zona geopolitici teoretice în cea a geopoliticii aplicate, am să încerc corelarea acestei viziuni geopolitice cu situația reală din Azerbaijan și zona Mării Caspice.  Importanța Mării Caspice din scenariul geopolitic prezentat de Zyuganov este transpusă aproape identic și în realitate. Actualmente Marea Caspică este controlată exclusiv din punct de vedere militar de Moscova și Teheran: aici axa Nord-Sud are poate cel mai puternic punct de sprijin. În luna decembrie a anului 2014, cu ocazia unei vizite a președintelui iranian în Azerbaijan, ministrul adjuct al Apărării din Iran Hossein Amir-Abdolahian susținea că în ceea ce privește poziția Iranului vis-a-vis de statutul și problemele din privind Mărea Caspică, acestea pot fi rezolvate numai  de către statele riverane, orice intervenție a puterilor neriverane fiind exclusă de către Iran. Această poziție ne dă o imagine foarte clară asupra tandemului Rusia – Iran la Marea Caspică, deoarece în actuala situație aceste două state sunt cele mai favorizate. După cum am notat mai sus, în anul 2012 președinții Rusiei și Azerbaijanului au semnat acel acord privind posibilitatea de staționare a flotilei ruse din Marea Caspică în portul Baku, iar prin acest gest eu cred că Azerbaijnul a acceptat actualul status-quo din Marea Caspică. Totodată semnând acest acord Baku-ul a încercat să devină un partener al Rusiei în zonă, tocmai pentru a-și putea asigura activitățile sale economice și energetice de la Shah Deniz. Mai bine zis Azerbaijanul a pus interesul economic național în fața celui politico-militar, care în actuala configurație geopolitică nu are mari șanse să se schimbe. În ceea ce privește problema Mării Caspice eu cred că atât timp cât strategia Rusiei față de această mare va găsi o ancoră reală în Iran, Azerbaijanul nu are cum să devină acel hub energetic de care se temea Zyuganov, cu alte cuvinte avertismentul său lansat la mijlocul anilor 1990 a fost pe deplin conștientizat de factorii decidenți de la Kremlin. Blocarea Mării Caspice față de influența euro-atlantică a funcționat, ba mai mult: Azerbaijanul, conștient de situația din această zonă se pare că a devenit mai cooperant cu Rusia și Iran, deoarece în luna ianuarie 2015 Ministerul Apărării din Azerbaijan anunța printr-un comunicat preluat de agenția de știri Trend.az faptul că în cursul anului 2015 vor avea loc exerciții navale comune în Marea Caspică, la care vor lua partea Rusia, Azerbaijan și Iran.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

A Russian History Lesson

  • 0
  • 336 Views
  • 7 September 2018

History has long been an object of reform since the collapse of the USSR. It has been used as an impetus for championing democratic change and explaining the chaos of the Russian Federation’s first decade. In addition, it is an important part of Vladimir Putin’s policy rhetoric to champion Russia’s ‘great powerness’ (derzhavnost’).

In the last twenty-eight years, history in schools has journeyed from one single view en

citește mai mult

Russia – four paintings from July

  • 0
  • 299 Views
  • 20 July 2018

The World Cup Is Over – What’s Next For Russia?

This was a successful world cup on many fronts. The Russian people showed the world a different side to themselves often overlooked in the media – one that was welcoming, warm and hospitable. It was a world cup where some of the ‘non-traditional’ broke through. It was well organised and greatly received by the fans at home and abroad.

citește mai mult

Russians Love Flowers, It Isn’t A Putin Thing

  • 0
  • 452 Views
  • 26 May 2018

When my mother came to visit me in Moscow, one of the first things she noticed was the amount of 24-hour florists everywhere. Flower etiquette is of particular importance in Russia. Simply put, you won’t survive here without it.

I write this piece because to anyone who knows anything about Russia, Putin presenting flowers to world leaders and their spouses is not altogether surprising.

The f

citește mai mult

Azebaijan, cheia geostrategică a Asiei Centrale

  • 0
  • 447 Views
  • 13 February 2018

După destrămarea URSS, Azerbaijanul a fost statul ex-sovietic care alături de    republicile Baltice a avut o dezvoltare constantă și durabilă. Desigur, aici pot fi adresate unele critici regimului de la Baku cu privire la democrație, care în opinia multor analiști este doar mimată la Baku. Însă faptul adevărat este că acest stat a reușit să își gestioneze eficient resursele de care dispune pentru a deveni o societate prosperă. I se atribuie Azerbaijanului etichet

citește mai mult

What Can Democrats Learn From Alabama’s Doug Jones?

  • 0
  • 452 Views
  • 30 November 2017

In ordinary circumstances, Doug Jones would already be preparing to move to Washington DC. The former prosecutor famous for convicting KKK members for a church bombing is up against gay bashing, God and gun lovin’, twice kicked out of elected office, Judge Roy Moore. A man who has eight accusers of sexual assault, all of whom were underage at the time of the allegations.

Yet, if one looks at all the recent polls, they show a ti

citește mai mult

Azerbaidjanul, petrolul și românii

  • 0
  • 1032 Views
  • 7 October 2016

Întotdeauna, statele sunt nevoite să își apere poziția pe marea tablă a geopoliticii, uitându-se cu grijă la vecini, dar și la puterile regionale. Această regulă presupune nu doar poziția ofensivă, ci și valorificare atuurilor, astfel încât să devină piese care contează pe „câmpul de analiză”, iar nu elemente neglijabile, care sunt măturate dintr-o dată de cei ce au suficientă putere să mânuiască piesele.

Caucazul, ca regiune geopolitică, nu face nici ea excepție

citește mai mult

Falii și axe geopolitice de impact pentru securitatea globală (II)

  • 0
  • 171 Views
  • 26 September 2018

  1. Statele Unite ale Americii: de la puterea globală la superputerea într-o lume multipolară

Mai întâi de toate SUA în perioada lui Donald Trump și-au însușit o abordare neoconservatoare în proiecțiile sale geopolitice. Spre exemplu, în viziunea strategică a lui Holms – de la Fundația Heritage, Statele Unite trebuie să se repoziționeze confor

citește mai mult

Falii și axe geopolitice de impact pentru securitatea globală (I)

  • 0
  • 274 Views
  • 15 September 2018

Introducere

Geopolitica se ocupă de istoria frontierelor și a diverselor regimuri pe care le are aceasta, utilizând conceptul de frontieră, graniță, izobare, etc. Și aici se relevă o luptă a formelor geografice, construite și proiectate în afara resurselor politice și ale puterii[1]. Teoria frontierei a istoricului american F.G.Terner a devenit una referințală în mediul geop

citește mai mult

Falii si axe geopolitice de impact pentru securitatea globala (I)

  • 0
  • 37 Views
  • 14 September 2018

Introducere Geopolitica se ocupă de istoria frontierelor și a diverselor regimuri pe care le are aceasta, utilizând conceptul de frontieră, graniță, izobare, etc. Și aici se relevă o luptă a formelor geografice, construite și proiectate în afara resurselor politice și ale puterii[1]. Teoria frontierei a istoricului american F.G.Terner a devenit una referințală în mediul geopolitic, ea fiind însușită și obținând o dublă semnificație citește mai mult