Pe 9 martie 2017 scriam despre criza din peninsula Coreea câteva opinii  http://adevarul.ro/international/in-lume/coreea-nord-ecuatia-geopolitica-scurt-issim-1_58c122ad5ab6550cb82913f9/index.html , iar ultimul paragraf era acesta: „Contextul personal al liderului nord-coreean face să fie astăzi mai probabilă o criză acută aici, decât în altă parte, prin relevanţa armamentului ce ar fi folosit, precum şi a ţărilor implicate. Iar dacă o astfel de predicţie se va împlini în acest an, înseamnă că ne-am întors cumva în timp, pentru că odată, demult, nişte oameni îmbătaţi de putere au vrut să mai transforme câteva sute de mii de kilometri pătraţi după modelul lor ineficace şi eşuat”.

După cum ultimele luni au arătat-o, criza acută a apărut în acest an, ceea ce nu îmi aduce nici o mulțumire; o astfel de predicție nu mi-am dorit să reușească, dar astăzi ne aflăm într-un anumit context și trebuie să realizăm o minimă analiză a acestuia. Au apărut atâtea opinii partizane pe această temă, încât nu are rost nici măcar să le evocam; vom nota totuși că adevărul fiecăruia este mai degrabă subordonat simpatiilor sale geopolitice, iar nu lucidității. Vom încerca deci în acest text să punctăm câteva chestiuni care jalonează situația din zona largă a peninsulei Coreene, iar viitorul ne va arăta „produsul final, ambalat” în știri de presă.

Prima întrebare – și cea mai importantă, de altfel – este următoarea: de ce aceste teste publice ale Coreei de Nord? De regulă, testarea armamentelor se face în condiții de secret și fără prea mulți martori, iar propaganda de stat folosește ulterior succesele după planificarea dorită. Totuși, suprinde insistența cu care Pyongyang-ul/Phenian-ul face public orice test, și mai ales frecvența acestora.

Fără îndoială, orice stat are dreptul să își testeze propriul armament, dar cu condiția neechivocă de a nu vătăma prin acele încercări teritoriul sau populația altui stat. În situația producerii de pierderi umane și/sau materiale, statul lezat poate considera rezultatul verificării capacității letale ca fiind nu o eroare de traiectorie, ci drept act de război, răspunzând proporțional acestei calificări juridice. Din ceea ce se observă, majoritatea testelor militare nord-coreene au ca țintă spațiul exterior țării, ceea ce obligă toate statele din zonă să analizeze și ulterior să ajungă la anumite concluzii.

Și totuși, întrebarea fundamentală este aceasta: cui prodest? A quoi bon? Cărui scop folosesc aceste teste, mai ales prin maniera lor nu doar ostentativă, ci de-a dreptul provocatoare?

Mai întâi, ele servesc pe plan intern, după cum spuneam în textul publicat în martie. Concret, Kim Jong Un nu este suficient de sigur de poziția sa, iar asasinarea unchiului și a fratelui său  http://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/de-ce-si-a-asasinat-kim-jong-un-fratele-si-unchiul-planul-secret-pe-care-l-ar-fi-propus-chinei-782155   demonstrează acest lucru. Dacă cele două rude ar fi fost mai aproape de intențiile geopolitice ale Chinei în zonă, după cum s-a afirmat, înseamnă că tânărul Jong Un a acționat primul, dar nu este sigur că va putea para o eventuală intenție fermă a Beijingului de a-l schimba. Acest aspect este evident, deoarece prin puterea sa – precum și prin controlul economic pe care îl poate exercita la sud de rîul Yalu – China are în permanență oameni care îi pot fi apropiați în Coreea de Nord. Este în firea lucrurilor ca marile puteri, oricare ar fi ele, să aibă simpatizanți și chiar partizani în țările învecinate, iar când dispropoția de forțe este atât de mare, realitatea se impune: cu siguranță, Beijingul poate conta în momente decisive pe prudența deferentă față de China a unora dintre liderii nord-coreeni, pentru că aceștia știu bine că o orice progres real al țării lor nu se poate face în absența cooperării cu foarte populatul vecin.

În același timp, pe plan intern Kim Jong Un mai are de înfruntat alte două fenomene care îi amenință puterea. Mai întâi, schimbarea de generații în rândurile eșaloului de vârf; ne aflăm la 64 de ani de la încheierea războiului din peninsulă, ceea ce înseamnă că două generații și-au epuizat potențialul politic. În această situație, este clar că tânărul lider trebuie să procedeze la o întinerire a echipei sale, iar epurările pe care le-a realizat în armată au avut fără îndoială și acest scop. Întotdeauna schimbările de putere dintre generații se fac cu anumite asperități, dar în Coreea de Nord caracterul dictatorial al statului a permis ca trecerea de la un grup aflat la putere la altul să înceapă a fi făcută mai rapid și cu rezultate mai profunde. Totuși, schimbarea generațiilor aflate la putere nu s-a terminat, și nu este exclus ca în cadrul procesului de consolidare completă a puterii și gruparea care este astăzi puternic lovită să încerce o contralovitură, singură sau poate chiar cu un minim sprijin chinez.

Al doilea factor care îi creează probleme lui Kim Jong Un este gestionarea pătrunderii tehnologiei moderne în propria țară. Ambiția sa de a deveni un personaj respectat pe plan internațional reclamă un comportament diferit, mai puțin izolat și, în consecință, mai expus la noile forme de comunicare. Este foarte puțin, prin comparație cu lumea liberă, dar este enorm față de situația de acum 20 de ani; astăzi există tablete nord-coreene  https://motherboard.vice.com/en_us/article/mg74vn/heres-north-koreas-totalitarian-android-tablet  , și viitorul va deschide foarte încet și alte uși. Comparația cu China se va impune și mai mult, iar într-o țară cu oameni flămânzi, cu înalțime medie mai mică cu 10 cm. față de sud-coreeni, cu speranță de viață scăzută, fiecare creștere a opțiunilor va naște frustrări și mai mari, dacă nu vor fi însoțite de slăbiri ale chingilor în care poporul este astăzi strâns. Or acest proces este unul foarte periculos pentru puterea dictatorială, mai ales pe termen mediu și lung, anume 5 – 10 – 15 ani.

De aceea, Kim Jong Un trebuie să dezvolte concomitent capacitatea militară a țării și economia; însă în Coreea de Nord economia este subordonată politicii și plătește prima costurile erorilor liderilor statului. Ambele componente trebuie dezvoltate pentru securizarea poziției liderului în stat; în caz contrar, dintr-una din cele două direcții va apare o lovitură care se va dovedi greu de gestionat de noua elită ce se instalează în acești ani. Acesta este motivul pentru care se observă la tânărul lider inclusiv un comportament diferit la fiecare test cu rachetă, el râde și încearcă să demonstreze că este un om apropiat de popor și de militari  http://www.digi24.ro/stiri/externe/coreea-de-nord/de-ce-rade-kim-jong-un-la-fiecare-test-cu-racheta-788267#ziarecom  , dorind astfel să ofere acea imagine de om atent la toate, optimist și care aduce doar succesul țării pe care o conduce.

Câtă vreme copiii săi nu sunt suficient de mari să poată asigura succesiunea, Kim Jong Un nu este are gradul de certitudine asupra puterii pe care l-a avut tatăl său. El a devenit conducătorul țării când avea 28 de ani; însă tatăl său a preluat controlul partidului unic la 38 de ani, la 40 de ani a fost numit „conducător iubit”, ajungând să fie lider suprem la vârsta de 52 de ani, obținând controlul total al situației politice la 55 de ani  http://stirileprotv.ro/stiri/international/kim-jong-il-dictatorul-care-a-condus-coreea-de-nord-a-murit-guvernul-tarii-este-in-stare-de-alerta.html  . Or, la 34 de ani, securizarea poziției supreme într-o dictatură este foarte dificil de realizat, mai ales în contextul acestui deceniu.

Întrebarea „cui prodest?” este necesar a fi legată cu mai mult temei pe plan extern. Este normal să ne întrebăm: de ce se lansează atâtea rachete, când ar fi poate mai bine ca să se efectueze progrese, iar încercarea acestora să fie mai rară, dar cu efect mai mare pe plan imagologic. Este adevărat că de multe ori armele se testează de ziua națională  http://www.ziare.com/international/coreea-de-nord/coreea-de-nord-ar-fi-transportat-o-racheta-balistica-pe-coasta-de-vest-pregatindu-se-de-un-nou-test-1479913  , iar pentru Coreea de Nord acest moment este 9 septembrie; cu toate acestea, frecvența testelor din acest an ascunde cu siguranță altceva. La data publicării acestui articol (17 septembrie 2017) a mai avut loc o altă lansare pe deasupra Japoniei.

Nu avem date din interiorul conducerii din Pyongyang, dar nimic nu ne împiedică să facem anumite calcule și estimări. Trei chestiuni sunt importante la o armă: forța de lovire, direcția în care este folosită și scopul politic căruia utilizarea ei îi servește. Coreea de Nord nu a avut arme nucleare până de curând, și nici rachete care să atingă distanțe mari. Dar, din momentul dezvoltării acestora, apare necesitatea răspunsului la celelalte două întrebări.

Mai întâi, direcția de lovire a armelor Coreei de Nord este în principal estul, unde regăsim două țări: Japonia și SUA. Spre nord nu ar putea lovi decât SUA, dar pe o traiectorie mai lungă, iar spre vest nu este clar pe cine ar putea lovi; cea mai apropiată țară este China, dar ar fi dificil de imaginat o lovitură cu o rachetă din peninsula Coreeană spre Franța sau Marea Britanie.

Pentru a avea mai clară imaginea situației geopolitice și militare a Coreei de Nord, să notăm și câteva cifre: distanța dintre Pyongyang și Tokyo este de 1.285 km.; dintre Pyongyang și Los Angeles este de 9.579 km.  https://www.distance.to/Pyongyang/Los-Angeles,CA,USA  ; dintre Pyongyang și Washington de 11.068 km.  https://www.timeanddate.com/worldclock/distances.html?n=205  ; dintre Pyongyang și Honolulu de 7.403 km., dintre Pyongyang și Guam de 3425 km.  http://www.distancefromto.net/distance-from-guam-to-north-korea  ; dintre Pyongyang și Seul – 195 km.; dintre Pyongyang și Beijing de 812 km., dintre Pyongyang și Moscova de 6.431 km; dintre Pyongyang și Londra de 8.687 km.

O precizare fundamentală trebuie făcută: deși distanța directă între Washington și Los Angeles este de 3700 km.  http://www.distancefromto.net/distance-from-washington-d-c-to-los-angeles-us  , o lovitură din Coreea de Nord spre SUA s-ar face nu direct spre est, ci prin nord, trecând deasupra Canadei, pentru că forma planetei noastre permite o astfel de traiectorie mai rapidă.

Suprafața Coreei de Nord este de 120,5 mii km.p., având o populație de aproximativ 25,4 de mil. loc.  https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_North_Korea ; densitatea este de 210 loc./km.p.  Repartizarea în teritoriu a populației, așa cum o arată această hartă , este una preponderent litorală, acolo concentrându-se cea mai mare parte a locuitorilor.

.

În plus, jumătatea vestică a țării este mult mai populată decât cealaltă parte, zona din arealul larg al capitalei fiind cea mai puternică demografic.

Această hartă a populației are un rol covârșitor în situația unei eventual atac asupra Coreei de Nord, deoarece concentrarea loviturilor se poate face la o zonă destul de restrânsă față de suprafața țării. Din nou, foarte important de notat este faptul că statul din peninsulă este cel mai mic deținător de armă nucleară din Orientul îndepărtat: China, India, Pakistanul și Rusia sunt țări cu mari întinderi teritoriale, ceea ce le permite o dispunere mai largă a armelor proprii în teritoriu, iar în cazul unui război acele țări au posibilitatea de a-și apăra capitalele și instituțiile politice fundamentale mult mai lesne decât o poate face o țară cu doar 120,5 mii km.p.

Din compararea acestor date geografice, se observă că doar trei capitale sunt în raza mai apropiată de atac a armatei nord-coreene, iar țara pe care o demonizează cel mai mult este la cel puțin 3.000 de km de Pyongyang. Cele două puncte americane mai avansate – Guam și Hawaii – nu reprezintă însă prea mult față de cei aproape 9.600 km. necesar a fi străbătuți pentru a atinge California. Țările vest-europene nu au capacitatea militară de a se deplasa în peninsula coreeană, ceea ce face mai mult decât improbabilă lansarea vreunei rachete dinspre RPDC către aceste țări, deși distanțele directe sunt mai mici față de atingerea orașelor din SUA. Cu siguranță, Pyongyang-ul are suficientă minte încât să nu trimită vreo rachetă spre Beijing, pentru că din acel moment zilele regimului ar fi mai puține decât numprul degetelor de la o mână.

De aceea, rămâne să facem acele calcule pomenite în titlu față de trei țări: Japonia, SUA și Coreea de Sud, încercând să prefigurăm posibilele consecințe.

Coreea are – în ambele sale variante – resentimente profunde față de Japonia, datorită comportamentului pe care niponii l-au avut în această țară timp de mai bine de 50 de ani. De aceea, un atac asupra acestui stat insular poate fi considerat ca mai mult decât probabil, chiar dacă nu iminent. Totuși, fiecare zi de întârziere al efectuării loviturilor cu arme nucleare permite Tokyo-ului să se pregătească, deoarece are sufiente capacități tehnologice pentru a produce armament de calitate. Cu siguranță, conducerea Japoniei se pregătește pentru o confruntare, care nu poate fi purtată dinspre Phyonyang decât prin intermediul rachetelor, pentru că marina coreeană nu poate executa o invazie a Țării Soarelui-Răsare.  Ca țintă ușor de lovit ar fi marea aglomerare urbană Tokyo – Yokohama, cunoscută sub numele de Marea Zonă a Tokyo-ului   https://en.wikipedia.org/wiki/Greater_Tokyo_Area  , care cuprinde după estimările ONU o populație de 38 de mil. loc.

Totuși, un atac asupra Japoniei produce complicații, deoarece această țară este aliata SUA, care va fi obligată în cazul unei astfel de agresiuni să răspundă; în caz contrar, toată puterea americană în Asia va sucomba: aici Washington-ul nu are altă opțiune geopolitică. Să nu uităm un aspect: resentimente puternice față de Japonia sunt și în China, și mulți cetățeni ai Chinei ar aplauda un atac asupra vecinului mai bogat și mai tehnologizat – să nu uităm că în 2012 au fost proteste de stradă în China contra Japoniei în 72 de orașe  http://adevarul.ro/international/asia/galerie-foto-doua-zi-proteste-anti-japoneze-china-fabrica-panasonic-fost-incendiata-1_5055f8c88a39696866900d01/index.html  . Totuși, China înțelege mai bine care ar fi consecința directă a unui astfel de atac: anume, mobilizarea a două țări cu PIB adunat de peste 23 trilioane dolari  http://databank.worldbank.org/data/download/GDP.pdf   împotriva unui stat redus ca populație, putere financiară și teritoriu, ceea ce în final se va termina cu disturgerea nu doar a dinastiei Kim, ci a sistemului dictatorial construit de aceasta.

Totuși, aici trebuie observat un aspect important: un atac cu o rachetă fără încărcătură nucleară asupra Japoniei va avea efecte mai întâi economice, deoarece toate bursele din lume ar reacționa instantaneu, iar acest lucru ar însemna instalarea din nou a unei crize economice globale mai cumplite decât aceea din 2008 – 2010, care nu va ierta nici o țară. Un atac cu o rachetă nucleară ar multiplica viteza de prăbușire a burselor și economiilor lumii, cu rezultat unic: o recesiune mai puternică decât aceea din perioada 1929 – 1933, deoarece numărul țărilor aflate la limita maximă de rezistență financiară este mult prea mare, fiecare continent având zeci de economii bolnave.

Toate aceste consecințe se coroborează cu estimările din ce în ce mai prezente privind o criză economică globală care va apare în curând, indiferent de existența sau nu a unui război în Asia  https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/financiar/si-bancherii-de-pe-wall-street-anticipeaza-ca-se-apropie-o-noua-criza-economica-17168064  . Europa de Est, de la un capăt la altul, indiferent de PIB/capita, ar fi măturată financiar de o astfel de criză, iar prin comparație, criza dintre 2008 – 2010 ar fi considerată în zonă drept o amintire benignă.

Lucrurile sunt destul de clare în acest sens și din alt motiv: nu este clar cât armament disponibil a fi lansat are Coreea de Nord. Dacă ar fi doar câteva rachete, pericolele ar fi mari pentru economie, dar mai puțin pentru populație; dacă vor fi nucleare, atunci vor muri milioane de oameni, iar la nivel global va fi un șoc economic total. Este greu de crezut că Pyongyang-ul are suficient armament pentru un atac decisiv asupra Japoniei, dar este clar că se muncește intens pentru creșterea capacităților militare. Totuși, deoarece SUA nu are de ales în acest subiect, Coreea de Nord trebuie să se și apere, nu doar la nivel de lider suprem, ci și la nivel de populație: o victorie a la Pyrrhus nu poate fi acceptată de către echipa de conducere Kim Jong Un.

De fapt, această problemă a numărului de rachete disponibile este crucială și când este vorba de atacarea SUA. Dacă Japonia are 378.000 km.p. și o populație de cinci ori mai mare decât aceea a Coreei de Nord, SUA are 9,83 mil. km.p. și 323 mil. loc., ceea ce pune o întrebare la Pyongyang: cum să ataci SUA, cu ce cantitate de armament, deoarece la o așa suprafață este nevoie de sute de bombe nucleare pentru a distruge țara. Cum este exclus să credem că vreo țară i-ar face cadou alteia arme nucleare, rezultă că nord-coreenii trebuie să lucreze singuri, iar o lansare împotriva SUA care nu ar avea rezultate decisive ar fi urmată rapid de contralovitura americană. De fapt, aici este miza cea mare a războiului: ce atac ar executa Pyongyang-ul, unde, iar apoi ce contraatacuri ar urma. E destul de ușor de presupus că un atac executat cu câteva arme nucleare lansate în același moment contra SUA ar fi urmat de o reacție la fel de nucleară a acestora, iar o bună parte din zona largă a capitalei nord-coreene ar fi distrusă complet.

Asupra acestor atacuri trebuie să se pronunțe militarii, eu nu am cunoștințe suficiente sub acest aspect; totuși, în ceea ce privește efectele geopolitice, consider că țara care ar câștiga cel mai mult de pe urma unui atac nord-coreean contra Japonia sau/și SUA ar fi Coreea de Sud, iar statul care ar pierde cel mai mult, în orice variantă, ar fi China.

În oricare variantă a unui atac nord-coreean, contraloviturile vor însemna instantaneu că peninsula va trebui unificată sub conducerea Seul-ului. Să nu ne amăgim, și Kim Jong Un dorește unificarea tuturor coreenilor, dar este conștient că în nici un aranajament politic el nu va putea să rămână conducător politic – potențialul economic strivitor al părții sudice va învinge în final și cea mai strânsă negociere de reunificare sub conducerea nordului. 25 mil. loc., producând un PIB de 25 mld. dolari – deci 1000 dolari/capita – nu ar putea rezista la confruntările electorale bazate pe vot în fața fraților lor, care sunt 51,5 milioane, dar cu un PIB de 1,5 trilioane de dolari – adică 29.000 dolari/capita  https://en.wikipedia.org/wiki/South_Korea  . Să credem că vor exista angajatori nord-coreeni care să aibă în subordine sud-coreeni, în primii 10 ani de la unificarea de după războiul provocat de Kim Jong Un? Dacă suntem cu adevărat naivi, da, putem crede și așa ceva.

Indiferent care ar fi costurile pentru Coreea de Sud, ea va acționa în sensul unificării și o va obține, deoarece folosirea armei atomice – care este considerată arma ultimei rezistențe – înseamnă de fapt că regimul nord-coreean este la limita puterilor. Atacuri s-au dat și se tot dau și în acești ani între state, dar nimeni nu a folosit arma nucleară. Faptul că Kim Jong Un vrea să folosească arma nucleară este complet ilogic dacă vedem folosirea acesteia ca armă de atac. Și el este conștient – alături de elita care îl ajută – de potențialul tehnologic japonez și de aici, de consecințele care ar surveni în urma atacării acelei țări; cu atât mai mult Coreea de Nord cunoaște potențialul militar existent al SUA. De ce să ataci aceste țări, dacă știi de la început că victoria este imposibil de obținut? Ești sinucigaș? Personal, nu cred că Kim Jong Un are astfel de gânduri.

De aceea, consider că toate calculele pe care le face liderul coreean sunt expresia nu doar a ultimei rezistențe, ci și a presiunii exercitate indirect asupra Chinei, țara care are cel mai mult de pierdut din toată această complicație geopolitică.

Concret, China are nevoie de pace în zonă mai mult decât orice alt stat, pentru a se dezvolta. După cum spuneam într-un articol anterior  http://adevarul.ro/international/in-lume/putere-rezistentadiplomatie-1_597b02bd5ab6550cb890cadb/index.html  , China a progresat extraordinar în ultimele trei decenii. Mai precis, „PIB/capita al Chinei în 1970 era de 111 dolari – locul 160 în lume. În 1980 se ajunge la 312 dolari, iar în 1990, la 348. Din 1994 începe o creştere extraordinară, iar în anul 2000 se ajunge la 959 de dolari. În anul 2005 cota este de 1.754 de dolari, iar în anul 2010 se ating 4.561 de dolari. În anul 2016 se ajunge la 8.120/8.220 dolari, în funcţie de diferitele site-uri care oferă date. Deci, din 1980 până acum se creşte cu aproape 8.000 de dolari, reprezentând o creştere de peste 26 de ori!”. Pentru comparație, România are astăzi 9.474 dolari/capita, între Prut și Nistru sunt 1.900 dolari/capita, Rusia are 8.748 dolari/capita, iar Ucraina are 2.185 dolari/capita.

Toate aceste mari progrese chineze s-au făcut pentru că în zonă a fost pace, iar cele trei crize economice – 1987, 1998 și 2008 – au putut fi destul de bine gesionate, chiar dacă prețul final este ajungerea datoriei publice și private a Chinei la 300%  din PIB https://www.cnbc.com/2017/06/28/chinas-debt-surpasses-300-percent-of-gdp-iif-says-raising-doubts-over-yellens-crisis-remarks.html  ! Însă un război sau chiar amenințarea unui război vulnerabilizează toate bursele, mai ales pe cele din Asia, iar China plătește direct prețul. Un război în zonă va afecta direct economia chineză, care va resimți șocul global, cel mai sigur prin reducerea într-un procent important al exporturilor, ceea ce va crește șomajul cu multe milioane de persoane, care vor protesta contra guvernului – după cum este de milenii tradiția acestui mare popor.

Nu este exclus ca mulți chinezi ca caute să emigreze într-o astfel de criză economică uriașă – unii, cu anumite posibilități materiale, spre SUA și Canada – dar alții, cu bani mai puțini și aflați în zone de frontieră, ar putea alege Rusia, Mongolia și Kazahstanul. Ar fi o consecință neplăcută pentru toate aceste trei țări, pentru că ele au populație redusă, ceea ce ar complica mult situația în zonă: o Chină vulnerabilă economic, dar cu populația sa uriașă, ar putea chiar să încurajeze o astfel de migrație în țările vecine, tocmai pentru a diminua din presiunea internă ce ar apare în astfel de momente sociale interne tensionate. De fapt, este interesul vecinilor Chinei ca această țară să se dezvolte mereu, tocmai pentru ca să nu apară vreodată o explozie care ar antrena deplăsări importante de populație dinspre China către aceste state.

Această realitate a economiei este cunoscută la Pyongyang, dar liderii coreeni sunt liniștiti: nu vor fi niciodată chinezi emigranți în nordul comunist, pentru că economic nu există nimic de oferit. Doar pentru Coreea de Nord există un avantaj major în situația unei crize grave economice în China, deoarece doar așa ar slăbi presiunea geopolitică pe care fără îndoială Beijingul o exercită discret asupra Pyongyangu-ului. Practic, mai amenințată de aceste teste de rachete este China decât Japonia sau SUA, ceea ce ne obligă să ne întrebăm: aceste acțiuni sunt cumva un mod de a forța o negociere Coreea de Nord – China?

Răspunsul pare a fi afirmativ, și în mod incipient a fost observat și de alți analiști  https://www.washingtonpost.com/world/the-timing-of-north-koreas-nuke-test-could-not-be-worse-for-chinas-xi/2017/09/04/f9d0677a-90bb-11e7-b9bc-b2f7903bab0d_story.html?tid=sm_fb  . Surprinde coincidența testelor rachetelor coreene cu anumite acțiuni majore pe planul geopoliticii globale întreprinse de către China. Concret, când Xi Jinping ținea marele discurs care anunța lansarea marelui proiect chinez „One Belt, One Road” , Coreea de Nord a efectuat un test important; în aceeași zi când se desfășura formul BRICS de la Xiamen – adică în China – discursul președintelui chinez a fost umbrit de textul bombei cu hidrogen al lui Kim Jong Un. Este greu de crezut că aceste coincidențe nu sunt de fapt bine planificate, și nu în favoarea Chinei.

Mai apare o problemă: se știa de mult că în această toamnă în China se va schimba componența Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, iar aceste evenimente slăbesc capacitatea lui Xi Jinping de a aduce mai mulți fideli de-ai săi în cercul puterii. De aceea, se poate considera că aceste teste sunt de fapt un mod de a-i forța președintelui chinez o negociere înainte de congresul partidului din 18 octombrie.

Raționamentul ar putea fi acesta: dacă s-ar obține din partea Chinei o promisiune fermă că în nici o situație nimeni nu va încerca unificarea Coreei și că dinastia Kim ar putea rămâne la putere, eventual și cu un sprijin economic ceva mai pronunțat, ar putea apare un anunț public de la Pyongyang: „Coreea de Nord își ia angajamentul că nu va mai dezvolta arme de distrugere în masă și că nu va mai face teste cu armele pe care le are” – dar nu le-ar distruge pe cele create deja. Ne închipuim ușurarea întregii comunități globale, poate chiar euforia și eventualele aprecieri ce ar urma asupra înțelepciunii tânărului Kim Jong Un, care a fost astfel convins de „cineva” – și toți vor ști cine este acel „cineva” – să devină pașnic. Iar un astfel de anunț ar fi foarte util președintelui Xi, înainte de congres sau chiar în timpul lui, întărindu-i poziția în partid, dar și pe plan internațional.

În caz contrar însă, Coreea de Nord ar continua testele, ceea ce ar conduce la mai multă presiune pe bursele lumii, implicit asupra economiei globale, cu efecte negative asupra Chinei, care s-ar traduce apoi într-o cumplită luptă de putere în interiorul PCC, care ar slăbi presiunea asupra Pyongyang-ului, iar Kim Jong Un ar cîștiga astfel ani pentru întărirea puterii sale și a dinastiei.

Să nu ne amăgim, China nu dorește o Coree unificată, indiferent cine ar conduce-o; nu o voia nici înainte de 1989 sub formă comunistă, și nici după acel moment anticomunist global. Totuși, China are nevoie în zonă de pace și rațiune, iar nu de forțări de mână. Când vezi că dintre cele două state coreene, cel care îți este apropiat ideologic îți creează astfel de probleme, cu un astfel de potențial, chiar dacă ești Beijing, ajungi să accepți nu doar unificarea Coreei, ci și conducerea acestui proces de împlinire teritorială de către Seul, pentru că acolo există și calm – denumirea țării este în fond a „dimineților liniștite” – și pace, și bani, adică posibilitatea de cooperare și investiție.

Practic, unificarea Coreei sub auspiciile Seul-ului, cu un sprijin discret de la Beijing  http://www.digi24.ro/stiri/externe/cum-ar-putea-china-stopa-amenintarea-nucleara-a-lui-kim-jong-un-un-sah-mat-din-trei-mutari-787735  , ar putea duce inclusiv la o relație mult mai prietenoasă între cele două popoare, care au avut multe secole o relație nu foarte pozitivă. Folosirea armelor în dauna altor țări înseamnă războaie, iar un război înseamnă distrugeri umane, de bunuri și financiare, adică sărăcie și resentimente contra puterii politice din interiorul statelor afectate de război.

Planeta noastră are nevoie acum de lideri inteligenți, vizionari, capabili să traseze noi direcții pentru lume, iar nu de persoane înguste, cu micime morală, cu veleități de șantaje sau de banditism geopolitic. Avem nevoie mai mult ca oricând de lideri și cetățeni foarte educați, de economii performante și de progres; iar cine sprijină aventurierii geopolitici este foarte posibil să se prăbușească alături de ei: în secolul XXI, conduitele reprobabile nu se mai pot ascunde, iar destinele liderilor și națiunilor se împletesc, atât în sens pozitiv, cât și negativ.