Reconfigurarea strategică a centrelor de putere

  • ORIENTUL EXTINS
  • 0
  • 10060 Views
  • 5 October 2016

Lumea, cu toate progresele imense în domeniul tehnologiei, civilizaţiei şi culturii, informaţiei şi economiei, este măcinată de mari contradicţii, de mari provocări, de mari discrepanţe, în care formele de progres şi cele de protest împotriva efectelor secundare ale acestui progres sunt vectori care, pe măsură ce se îndepărtează, măresc gradul de tensiune, zonele de criză şi starea conflictuală.

În aceste condiţii, are loc o complexă bătălie pentru reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea şi menţinerea iniţiativei politice şi strategice şi, pe această bază şi tehnologiei de vârf, a dominanţei strategice. Se folosesc, azi, pe scară largă, parteneriatele strategice, care se constituie într-o nouă formulă de armonizare a intereselor şi prevenire a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere: Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia, India, Lumea Arabă. Strategiile acestor nuclee se aseamănă foarte mult, întrucât şi politicile lor se aseamănă – cel puţin în ceea ce priveşte dorinţa, voinţa şi putinţa de a participa la noua reconfigurare strategică a lumii –, ceea ce duce, într-un fel la crearea şi menţinerea unui mediu de securitate în care sunt ţinute în frâu armele de distrugere în masă şi prevenite conflictele şi războaiele de mare intensitate.

Şcoala strategică americană[1] – care este, în esenţa ei, globală, temeinică, experimentată şi pragmatică – accentuează complexitatea fenomenului război, analizează războaiele de joasă, medie şi mare intensitate şi, în urma experienţei dramatice de la 11 septembrie 2001, introduce un nou concept politic şi strategic – războiul împotriva terorismului – care este, atât în filozofia lui, cât şi în configuraţia lui teoretică şi pragmatică – un nou tip de confruntare ce generează conceptul fundamental al secolului al XXI-lea – războiul continuu.

Şcoala strategică germană[2] rămâne la tradiţia ei europeană şi, bineînţeles, germană. După ce s-a reconstituit, într-o formă nouă, Mite Europa, Germania îşi menţine un concept clasic de apărare şi securitate, bazat pe responsabilitatea naţiunii şi capacitatea de reacţie corespunzătoare. Conceptul de război continuu, care nu se găseşte explicit în doctrina germană, se manifestă însă cum nu se poate mai bine în politica şi strategia (în primul rând, economică) a Germaniei. În acelaşi timp, deşi nu se aliniază integral procesului de mondializare, Germania duce o politică pan-europeană, dezvoltă, ca motor al UE (dar şi ca mare putere economică şi militară) un parteneriat strategic cu Rusia, realimentând astfel temerile lui Mackinder dintre 1904-1943, de constituire a unui imens centru de putere eurasiatic, având ca nuclee Germania şi Rusia.

Strategia UE  exprimată prin politica europeană comună de securitate şi prin politica europeană comună de securitate şi apărare (PECSA), nu are în vedere războiul continuu, ci doar anumite aspecte ale acestuia, în special pe cele ce generează acţiuni şi misiuni de tip Petersberg, care se referă la combaterea terorismului, a traficului de droguri şi a crimei organizate, la acţiuni umanitare, la acţiuni în caz de calamităţi naturale, în urgenţe civile şi militare. Prioritatea strategiilor UE o reprezintă, într-o primă etapă, realizarea tuturor condiţiilor care să permită unitatea de facto a continentului, rezolvarea problemelor economice, politice, sociale, etnice interne, gestionarea crizelor şi conflictelor de tipul celor care au avut loc şi sunt încă în curs de desfăşurare în spaţiul ex-iugoslav şi în alte zone.

Şcoala strategică rusească nu a renunţat şi nu va renunţa niciodată la marile ei linii de forţă, care rezultă din caracterul de putere eurasiatică al Rusiei şi din determinările speciale ale teritoriului şi resurselor. Rusia este cea mai mare ţară din lume, este depozitarul unor uriaşe rezerve de resurse naturale şi dispune de un uriaş potenţial material, uman, cultural şi militar. Rusia are o viziune specială asupra strategiei războiului, care rezultă din imensitatea spaţiului, din experienţa îndelungată, din poziţia ei geostrategică şi, evident, din rolul pe care îl joacă şi pe care şi-l asumă în construcţia noii ordini mondiale, în reconfigurarea centrelor de putere.

Şcoala strategică chineză, care vine din antichitate, de la Sun Tzî, cunoaşte o dinamică fără precedent, mai ales în ceea ce priveşte strategiile de potenţial. China se doreşte a fi o putere regională, cu rol decisiv în configurarea unui mediu de securitate stabil în zona orientală şi în Pacific, care să-i permită prevenirea războiului, gestionarea corespunzătoare a spaţiului care îi aparţine, rezolvarea problemelor Taiwanului şi dezvoltarea economică. China este o ţară statornică şi, în acelaşi timp, o mare putere, atât pe heartland[3], cât şi pe Rimland[4], un centru de civilizaţie, de cultură străveche, cu rol foarte important (dar de altă natură decât cel care revine Statelor Unite, Uniunii Europene şi Rusiei) în configurarea mediului strategic global de securitate.

Şcoala strategică japoneză, deşi vine din acelaşi areal şi din aceeaşi civilizaţie cu cea chineză nu are aceleaşi principii. Japonezii, lipsiţi de resurse naturale, se bazează pe o strategie a eficienţei şi perseverenţei, pe surprindere şi aşteptare. După cel de al doilea război mondial, Japonia nu s-a lăsat copleşită de efectul loviturilor nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, ci a trecut la cultivarea unor strategii care, în esenţa lor, nu se deosebeau de cele practicate în timpul războiului. Numai că ele au fost transferate în domeniul electronicii şi tehnologiilor de vârf, adică al strategiilor de potenţial. Dezvoltarea şi aplicarea acestor strategii de potenţial par contradictorii cu realitatea resurselor, dar japonezii au rezolvat acest paradox printr-un alt paradox: fă din ceea ce nu ai un factor de putere şi din ceea ce ai un factor de susţinere şi generare a puterii.

Şcoala strategică indiană[5] este influenţată de marea cultură indiană, de diversitatea acestei civilizaţii milenare, precum şi de dorinţa şi voinţa Indiei de a se constitui într-un centru de putere în zona rimland-ului, îndeosebi în Asia de sud-est. În acest sens şcoala strategică indiană promovează o serie de principii puternic influenţate de mentalităţile şi valorile culturii indiene şi, deopotrivă, de tendinţele, teoriile şi practicile militare moderne, îndeosebi de cele britanice şi americane.

Şcoala strategică arabă nu este nici unitară, nici flexibilă, nici conciliantă. Ea se bazează pe un concept contradictoriu, uneori bizar, alteori păstrător de mari valori.

Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de proporţii în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumentează că direcţiile şi tendinţele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite şi afirmate. Dintr-o ţară divizată, Germania s-a reunificat, redevenind “motorul” economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul său, Federaţia Rusă, a fost “degradat” din rangul de superputere în cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur şi pur, China a devenit o ţară de tip socialisto – capitalist, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franţa şi Germania caută să configureze o nouă ordine europeană, alternativă la spaţiul euroasiatic. Japonia, după o perioadă de recesiune economică, revine in forţă, încercând prin capacităţile pe care le dezvoltă să se afirme şi ca mare putere militară. În ceea ce priveşte SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcţional şi pragmatic, de o economie performantă şi eficientă, de resurse financiare şi militare impresionante, în lipsa unui concurent pe măsură, s-au afirmat ca singura superputere mondială reală – megaputere – în accepţiunea unor cunoscuţi analişti şi politologi.

Tendinţele actuale ce se manifestă în afirmarea şi consacrarea noilor centre de putere sunt consecinţe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate.

Desfăşurarea evenimentelor de după anii ’90 au evidenţiat că nici o altă putere din lume, fie ea şi nucleară, nu poate lua iniţiative politico-economice sau militare de anvergură fară asentimentul şi uneori asistenţa SUA. Astăzi, SUA au o poziţie dominantă în lume, iar crizele economice şi de securitate facilitează relansarea politicii de apărare şi reconfigurează interesele strategice ale SUA în lume. Războiul din Golf şi intervenţiile din fosta Iugoslavie şi Afganistan au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acţiuni este de peste 80% iar tehnologia, armamentul şi logistica utilizate au reprezentat capacităţi militare atât de sofisticate şi costisitoare încât ceilalţi aliaţi nu le pot avea încă. Washingtonul nu-şi propune, dincolo de rivalităţile care ameninţă securitatea sa şi a lumii, să impună viziunea sa. Statele Unite ale Americii sunt singura putere “capabilă să intervină oricând şi oriunde doreşte, atunci când interesele sale sunt afectate”. Doctrina internaţionalismului colectiv, elaborată sub preşedintele SUA George Bush, legitimează dreptul SUA de a interveni în orice stat care încalcă democraţia, drepturile omului şi principiile de drept.

În materializarea scopurilor sale strategice, SUA urmăresc consolidarea capului de pod stabilit în Europa unită, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini mondiale. Relativ recenta extindere “robustă” a NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră demonstrează interesul SUA pentru controlul regiunii de margine sau a “bordurii maritime” a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi ţările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. Bordura maritimă a Eurasiei, denumită de teoreticieni “Rimland”, reprezintă la ora actuală esenţa puterii globale. Cel ce domină Rimland-ul domină Eurasia, iar cel ce domină Eurasia ţine în mâinile sale destinul lumii.

Deşi este evident că nici o altă ţară din lume nu-şi poate asuma încă responsabilitatea împărţirii puterii şi responsabilităţii cu Statele Unite ale Americii, disputa pentru controlul şi gestionarea spaţiilor cu mari conotaţii geopolitice şi geostrategice, îndeosebi cel euroasiatic, se amplifică şi devine tot mai aprigă şi mai acută.

În întreaga lume se conturează coaliţii care au ca scop oprirea suveranităţii absolute a SUA. Sunt elocvente în acest sens alianţa dintre China şi Rusia, precum şi dorinţa de independenţă tot mai evidentă a Europei care, îndeosebi prin intermediul Franţei şi Germaniei, devine tot mai puţin un aliat şi tot mai mult un competitor, pe fondul amplificării spectaculoase a mişcării anti-globalizare.

Pe acest fundal de dominare şi afirmare a puterii SUA, în perioada următorilor ani va continua să se afirme din ce în ce mai clar Uniunea Europeană, ca forţă politică, economică, culturală şi chiar militară, ca factor de stabilitate şi de progres care să-şi poată promova propriile opţiuni şi interese.

Chiar dacă printre obiectivele iniţiale ale creării Uniunii Europene figura şi cel al devenirii unei superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie capabilă să gestioneze atât propriile crize precum şi pe cele din vecinătate, să se implice şi să influenţeze politica mondială, nici una dintre ţările membre nu a fost dispusă, cel puţin până acum, să sporească sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis îndeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecinţă mărirea decalajului dintre capacităţile militare proprii faţă de cele ale SUA şi amânarea îndeplinirii obiectivului propus, pentru o perioadă de timp.

Demersul către o lume multipolară va fi de lungă durată, iar comunitatea internaţională va cunoaşte, probabil, o restructurare profundă, în care integrarea globală şi regională va coexista cu tendinţa contradictorie de fragmentare şi ierarhizare a lumii. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă generează tot mai des motive de conflict. Totuşi nu este exclus ca o confruntare liniară est-vest să aibe drept scop restructurarea globalismului şi crearea unui sistem mondial postglobalizare, cu alte structuri şi valori adaptate schimbărilor, respectiv cerinţelor mileniului trei. În condiţiile diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creşterea demografică accentuată, bătălia pentru resursele strategice a ramas cel mai stabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea ţărilor, în funcţie de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea şi creşterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influenţă a unui număr cât mai mare de ţări pentru a ocupa un loc căt mai avantajos în noua ordine mondială. Aceasta configuraţie va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaştere, de volumul şi calitatea informaţiilor, de puterea tehnologică şi de accesul la resurse. Este posibil să asistăm şi la modificarea structurii unor state, cu cauze multiple de ordin economic, demografic, religios, dar şi pe fondul scăderii rolului naţional al istatelor, a ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii şi dezvoltării acestora.

Între vectorii principali de putere deja conturaţi, SUA şi Uniunea Europeana pe de o parte, China şi Japonia pe de altă parte, la care se va adăuga din ce în ce mai evident Rusia, se vor dezvolta relaţii de competiţie şi confruntare, în cristalizarea noilor centre de putere posibile: Statele Unite ale Europei şi Extremul Asiatic.

[1]  Gl. Br. (r) Gheorghe Văduva, “Principii ale războiului şi luptei armate”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi de Securitate, Bucureşti, 2003. Cap.3.

[2]  Ibidem, p. 38.

[3]   Mackinder vorbeşte despre heartland (inima lumii) care după el ar fi zona cuprinsă între Europa de Est (din Munţii Urali sau de la Caspica şi Volga) şi Oceanul Pacific.

[4]  Nicolas Spykman este cel care a lansat teoria ţărmurilor (rimland), în evidentă opoziţie cu ceea ce gândea Mackinder. Rimland nu este nimic altceva decât poarta de intrare spre heartland.

[5] Gl. Br. (r)  Gheorghe Văduva, “Principii ale războiului şi luptei armate”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi de Securitate, Bucureşti, 2003. Cap. 3, p.40.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Researchers from Six Countries Discussed the Challenges for International Psychological Security in the Context of the Use of Artificial Intelligence

  • 0
  • 22493 Views
  • 23 November 2020

On 12 November 2020, a panel discussion "Artificial Intelligence and International Psychological Security: Theoretical and Practical Implications" was held at St. Petersburg State University as part of the international conference "Strategic Communications in Business and Politics" (STRATCOM-2020).

The discussion was moderated by Konstantin Pantserev – DSc in Political Sciences, Professor of the St. Petersburg State University,

citește mai mult

AVENUES FOR A WAY-OUT FROM RUSSIA – EU STALEMATE

  • 0
  • 11091 Views
  • 2 July 2020

PASHENTSEV, EVGENY (ED.), 2020.  STRATEGIC COMMUNICATION IN EU-RUSSIA RELATIONS.  PALGRAVE MACMILLAN

This book  , edited by Evgeny Pashentsev, brings together a series of chapters written by Russian and non-Russian scholars

citește mai mult

The Past and Contemporary Russia

  • 0
  • 11311 Views
  • 18 June 2020

The breakaway region of South Ossetia announced in May that its capital, Tskhinvali, would also be known as Stalinir.  Co-naming the capital after the former Soviet leader, Joseph Stalin, its president – Anatolii Bibilov – stated in his decree that the move was to 'preserve historical memory in connection with the 75th anniversary of  Victory in the Great Patriotic War of 1941-1945'  – until it had

citește mai mult

Azebaijan, cheia geostrategică a Asiei Centrale

  • 0
  • 19457 Views
  • 13 February 2018

După destrămarea URSS, Azerbaijanul a fost statul ex-sovietic care alături de    republicile Baltice a avut o dezvoltare constantă și durabilă. Desigur, aici pot fi adresate unele critici regimului de la Baku cu privire la democrație, care în opinia multor analiști este doar mimată la Baku. Însă faptul adevărat este că acest stat a reușit să își gestioneze eficient resursele de care dispune pentru a deveni o societate prosperă. I se atribuie Azerbaijanului etichet

citește mai mult

What Can Democrats Learn From Alabama’s Doug Jones?

  • 0
  • 12292 Views
  • 30 November 2017

In ordinary circumstances, Doug Jones would already be preparing to move to Washington DC. The former prosecutor famous for convicting KKK members for a church bombing is up against gay bashing, God and gun lovin’, twice kicked out of elected office, Judge Roy Moore. A man who has eight accusers of sexual assault, all of whom were underage at the time of the allegations.

Yet, if one looks at all the recent polls, they show a ti

citește mai mult

Azerbaidjanul, petrolul și românii

  • 0
  • 11991 Views
  • 7 October 2016

Întotdeauna, statele sunt nevoite să își apere poziția pe marea tablă a geopoliticii, uitându-se cu grijă la vecini, dar și la puterile regionale. Această regulă presupune nu doar poziția ofensivă, ci și valorificare atuurilor, astfel încât să devină piese care contează pe „câmpul de analiză”, iar nu elemente neglijabile, care sunt măturate dintr-o dată de cei ce au suficientă putere să mânuiască piesele.

Caucazul, ca regiune geopolitică, nu face nici ea excepție

citește mai mult

Senate Races to Watch in the 2022 Midterms

  • 0
  • 232 Views
  • 30 July 2021

An oddity for the party of power, Democrats are favoured to keep the Senate in next year’s mid-terms.

With a 50-50 Senate the Democrats have a favourable map coupled with numerous Republican retirements (open seats are traditionally harder to defend). Recent analysis by Alan L. Abramowitz also showed that to stand a ‘good chance’ of keeping control of the Senate Democrats would only need to maintain single digit lead on the gene

citește mai mult

What Happened to the BRICS?

  • 0
  • 10078 Views
  • 18 June 2021

It was 2012 and I remember what my supervisor told me well: BRICS are the future, and this is where the research (and) money will be going. In my American history class a few months earlier, the lecturer told us: BRICS will define the twenty-first century.

[B]razil, [R]ussia, [I]ndia, [C]hina and [S]outh Africa were the talk of Wall Street for a decade. Just days after 9/11, Goldman Sachs’ Jim O’Neil coined the term in a paper c

citește mai mult

British Labour’s Russia Problem

  • 0
  • 10434 Views
  • 23 April 2021

The British Labour Party were never short of ‘Russia problems’ in the twentieth century. Its first government was brought down by the fraudulent Zinoviev telegram whereas its second, and most successful, helped start the Cold War. But in 2017, Jeremy Corbyn was accused of apologising for Vladimir Putin.

Following the Skripal poisoning, Corbyn called for ‘absolute evidence of guilt’ from the Russian state rather than an outright

citește mai mult