Falii și axe geopolitice de impact pentru securitatea globală (II)

  • ORIENTUL EXTINS
  • 0
  • 597 Views
  • 26 September 2018
  1. Statele Unite ale Americii: de la puterea globală la superputerea într-o lume multipolară

Mai întâi de toate SUA în perioada lui Donald Trump și-au însușit o abordare neoconservatoare în proiecțiile sale geopolitice. Spre exemplu, în viziunea strategică a lui Holms – de la Fundația Heritage, Statele Unite trebuie să se repoziționeze conform următoarei formule[1]:

Scopul politicii externe și de apărare a SUA trebuie să reprezinte securitatea și prosperitatea Americii. În realizarea acestui scop Statele Unite trebuie să fie capabile:

– să apere populația de pe teritoriul SUA;

– să protejeze și să apere libertățile americanilor și Constituția SUA;

– să contribuie la prosperitatea materială pe termen lung a poporului american.

În acest context, Holms formulează principiul celor „trei balene”, din care reiese politica externă a conservatorilor din SUA după perioada războiului rece. Acestea includ:

  • Puterea (strength) – se are în vedere puterea militară.

Libertatea – o libertate față de tiranie și împotriva dominării externe; o libertate față de limitările excepționale, care ating valorile americane, politica și economia, ea fiind restricționată prin ONU; libertatea de a comercializa și de a se ocupa cu comerțul; o libertate a popoarelor lumii atunci când formează instituții democratice, să se ghideze după regulile legale și să contribuie la piața liberă.

  • Leadership-ul – Leadership-ul american, specifică Holms, trebuie să se bazeze pe o convingere certă și pe apărarea intereselor americanilor. Aceste interese niciodată nu trebuie să fie subordonate intereselor altor state, deoarece unele din ele nu împărtășesc valorile occidentale și își camuflează obiectivele sub apanajul multipolarității.

Trebuie să se acționeze în parteneriat cu aliații, dacă este posibil; într-un mod unilateral, dacă este necesar.

 

 

Centrul Nixon: proiectul intereselor vitale

Ideologic centrul Nixon aparține familiei republicanilor. Acesta este văzut ca fiind mult mai echilibrat decât Fundația Heritage în abordările sale față de relațiile cu Rusia și China. În acest sens, opiniile lui David Lampton  și Gregory May se focalizează pe faptul că suntem într-o cursă destul de rapidă legată de modernizare, iar nu de una a înarmărilor[2]. Trebuie să evidențiem faptul că acest centru analizează potențialul celor mai mari state și susține că Republica Populară Chineză dispune de un potențial militar considerabil, care calitativ este depășit de cel nipon și cel american.

În secțiunea recomandărilor autorii propun implicarea Chinei în negocierile bilaterale și multilaterale pentru un control al armamentului la nivel global, care ar urma să aibă loc în formatul SUA – China – Rusia, iar la nivel regional SUA – China – Japonia.

Într-un alt studiu se precizează că Rusia a devenit „dăunătoare” (a spoiler), iar Statele Unite ale Americii trebuie să evite acțiuni care ar provoca și conduce la apropierea relațiilor dintre Rusia și China, dar și cu alte state (India, Iran, Coreea de Nord), care tind să limiteze forța nucleară a SUA[3].

În regiunea bazinului caspic trebuie să fie înfăptuită o politică pe două niveluri. Pe de o parte, trebuie să fie recunoscute interesele legitime ale Rusiei, limitându-i comportamentul expansiv; iar pe de altă parte, se cere instituirea unor relații de prietenie cu țările din spațiul ex-sovietic, și nu se impune să fie promis un sprijin pe care SUA nu îl poate oferi. Regiunea este una importantă, dar nu intră în sfera „intereselor vitale”.

 

 Condoleezza Rice – proiecția geostrategiei

Fostul consilier de securitate națională Condoleezza Rice este colaborator științific al Universității Hoover și profesor de științe politice al Universității Stanford, formulând poate cea mai bună variantă de politică externă a Washingtonului, care corespunde intereselor SUA. Viziunea sa a fost expusă în publicația Foreign Affairs și reclamă „promovarea intereselor naționale”[4]. Abordarea a fost făcută până ca Condoleezza Rice să fie desemnată în funcția de consilier pentru problemele de securitate națională.

În „lista de interese” a Statelor Unite enunțată de Rice nu găsim „pachetul umanitar”, care invocă democrația și drepturile omului. În schimb, este consolidată componenta militară atunci când trebuie să fie realizate interesele naționale. În principal se pune accentul pe interacțiunea cu marile puteri (big powers) de tipul Rusia și China, nicidecum cu întreaga „comunitate mondială”. O atare abordare se inspiră din diversele concepții ale puterii și se bazează pe realitățile situației geostrategice din lume, nici într-un caz pe delimitările ideologice dintre state. Condoleezza Rice consideră în mod corect și pe bună dreptate că înainte de toate trebuie să fie apărate și promovate interesele SUA și după aceea „interesele umanitare” sau interesele „comunității internaționale”. Pe de altă parte, ea afirmă că „pachetul umanitar” nu trebuie exclus și abandonat atunci când sunt revendicate interesele americane în context global. Rice subliniază faptul că „interesele umanitare” se realizează în cadrul proceselor de realizare a intereselor naționale atunci când există o abordare geostrategică (a forței).  În acest context Rice propune ca exemplu cazul Rusiei, pentru că sovietele au fost înfrânte într-o bătălie a forței și după aceea a apărut democrația și restul de libertăți. Acest rezultat a fost posibil ca urmare a unui joc dur pe un câmp geostrategic.

În alt context, Condoleezza Rice consideră că „China nu reprezintă o putere „status-quo”, ci una care tinde să modifice echilibrul de putere în Asia în favoarea sa. Aceasta deja îl poziționează ca adversar strategic, nicidecum ca pe un „partener strategic”. Ea consideră că: „Politica Statelor Unite în raport cu China solicită nuanțări și echilibru. Important este să contribuim în cadrul procesului de modificare internă a Chinei prin interacționare economică, concomitent descurajând forța chineză și ambițiile din sfera securității. Este necesară o cooperare, dar nouă niciodată nu trebuie să ne fie teamă să marșăm pe confruntare cu Beijingul, atunci când aceasta corespunde intereselor noastre”[5].

Condoleezza Rice este considerată specialistă pentru Rusia, kremlinolog. O mare parte din timp Rice și-a dedicat studiului politicii militare a URSS/Rusiei. Ea este critică în accente și consideră economia Rusiei ca fiind a unui „mutant” cu „rămășițe în Evul Mediu”.

Rice consideră că Rusia „încă dispune de multe atribute ale unei mari puteri: o populație mare, un teritoriu extins și un potențial militar”[6].

 Rice leagă interesele naționale ale SUA de politica securității. Politica reprezintă bani, și aceștia trebuie să fie cheltuiți pentru interese reale și nu pentru realizarea unor „interese” amorțite. Dacă este făcută o ofertă legată de realizarea unor interese reale, atunci se cere să se meargă până la capăt, inclusiv prin intermediul resurselor militare, și nu să se limiteze la o retorică demagogică: „pace în toate lumea”.

  

Concepția reciprocității a lui Hugh De Santis

Hugh De Santis este un fost important funcționar din cadrul Departamentului de Stat, profesor de politică a securității internaționale, reprezentantul Colegiului Național Militar, care intră în cadrul Universității de Apărare Națională, afiliată Pentagonului. El enunță în studiul „Reciprocitatea: Strategia pentru Secolul Următor”[7] strategia de securitate, chiar dacă aplică o critică școlilor de politologie americană. De Santis evidențiază câteva școli politologice, care – potrivit opiniei sale – reflectă inadecvat realitățile existente. Printre acestea el evidențiază școala neo-wilsoniană, care se bazează pe faptul că lumea rațională și educată include valorile democrației liberale. Școala realistă impune forța indiscutabilă (power) a SUA și solicită să fie recunoscut leadership-ul american în lume, care stă la baza intereselor Americii în lume. Grupul naționaliștilor americani formează școala neo-reaganiștilor. Viziunea lor constă în faptul că America dispune de o misiune specială de formare a ordinii morale internaționale și a menținerii păcii. Pe de altă parte există și neoizolaționiștii – unii dintre ei fiind adepții ideii „America mai presus de orice”, iar alții sunt pacifiștii care se pronunță împotriva costurilor politice și economice legate de întreținerea super-puterii americane.

 

 Lee Hamilton și concepția „implicării raționale”

„Democratul” Lee Hamilton, care a reprezentat Comisia pentru Afaceri Internaționale (CFR) în Camera Reprezentanților consideră că poziția de lider a SUA în lume este inevitabilă[8] și se bazează pe două cauze:

  1. SUA este o țară măreață, ea este extrem de puternică prin ea însăși ca să nu fie implicată în afacerile mondiale;

  2. Neexercitarea rolului internațional pe care îl are SUA ca superputere va determina o lume mai instabilă și mai periculoasă.

Hamilton subliniază că în perioada războiului rece interesele naționale ale SUA se limitau la o descurajare a comunismului, iar în perioada de astăzi acestea sunt proiectate pe o extindere și pe o consolidare a comunității mondiale, care se bazează pe democrația de piață. Chiar dacă SUA reprezintă singura superputere, aceste deziderate nu pot fi realizate de una singură, ci în cooperare cu aliații. Politica externă trebuie să reiasă din perspective pe termen lung, nu să constituie o reacție la problemele curente și la crize. Hamilton a fost unul dintre politicienii americani care s-au opus abordării izolaționiste și a sprijinit politica „implicării”.

Prognozele și scenariile viitorului ale Rand Corporation, până în anul  2025[9].

Cartea iluștrilor experți Zalmay Khalilzad, David Shlapak și Ann Flanagan de la prestigioasa organizație de cercetări strategice Rand Corporation „Sursele conflictului în secolul XXI. Viitorul regional și strategia SUA” a fost realizată pentru Forțele Militare Aeriene ale SUA. Organizația exercită o influență sporită asupra formării politicii externe și interne a SUA, deci este o lucrare importantă care proiectează viziunea americană asupra secolului XXI).

Autorii studiului avansează nouă ipoteze ce pot să se exprime în perioada anilor 2000 – 2025. Acestea constau în:

  1. Statele Unite se mențin în calitate de actor global.

  2. Distribuția globală a puterii va suferi modificări.

  3. Relațiile dintre marile puteri se vor modifica în permanență.

  4. Distribuția regională își va pierde rapid însemnătatea.

  5. Teritoriul SUA va fi mult mai vulnerabil în cazul agresiunilor.

  6. Intensificarea „adversității globale” nu este determinantă.

  7. Tehnologiile – inclusiv cele militare – se vor răspândi în mod avansat.

  8. Răspândirea armelor nucleare, chimice și biologice rămâne o problemă principală.

  9. Potențialul militar al SUA va fi chemat să reacționeze nu numai în cadrul războaielor regionale principale, dar și la crizele și vor avea un rol cheie în formarea viitoarei securități[10].

Predicțiile experților de la Rand Corporation legate de ordinea mondială din anul 2025 poate fi examinate în trei ipostaze:

  1. Același, ca în prezent.

  2. Favorabil (benign).

  3. Nefavorabil, distrugător (malign).

Contextul geostrategic. Potrivit primului punct Statele Unite ale Americii se mențin ca o putere globală. Autorii sunt convinși că SUA la începutul secolului XXI își va menține statutul de superputere pentru că resuresele economice, politice, militare, culturale etc. proiectează SUA ca pe o superputere, chiar dacă unora le „place sau nu”.

 

  1. UE ca actor global – oportunități și provocări

UE își asumă calitatea de agent al scenei internaţionale, și întocmai unui actor global, încearcă să-și precizeze concepţia şi rolul pe care doreşte să-l îndeplinească în asigurarea păcii şi securităţii în Europa şi pe mapamond[11].

Din ce în ce mai mult în ultimele decenii în Uniunea Europeană s-a dezvoltat o „industrie a cercetării”, care se apleacă asupra securității regionale (europene) și a securității globale. Aidoma strategilor americani, chinezi sau ruși, cei europeni înțeleg și conștientizează conceptul de securitate națională într-o epocă a globalizării, când securitatea regională este inseparabilă de cea globală, iar cea globală de cea regională.

În «Doctrina Javier Solana» se menționează că SUA, deși este într-o poziție dominantă după Războiul Rece, nu este în măsură să rezolve singure complexitatea problemelor din zona internațională. În atare condiții s-a ivit oportunititatea ca UE, alături de SUA, dar și cu alți jucători să-și asume răspunderea pentru securitatea globală și să contracareze provocările și amenințările. Solana consideră ca fiind amenințări de bază: conflictele regionale, sărăcia, „guvernanța deficientă” (bad governance), răspândirea armelor de exterminare în masă, terorismul și crima, dar și dependența energetică. Doctrina Solana a fost concepută ca o proiecție imediată și a fost pusă imediat în acțiune de către UE.

Javier Solana insistă pe extinderea zonei de securitate în jurul Europei și solicită edificarea unor „inele de bună gestionare a țărilor” (a ring of well governed countries). Totodată, autorul se pronunță pentru consolidarea sistemului internațional de securitate multilateral, în cazul ONU, NATO, MERCOSUR, ASEAN și pune accentul pe extinderea numărului de state care pot fi eficient gestionate.

În doctrină se precizează că UE trebuie să coopereze cu partenerii săi, mai întâi de toate cu SUA – „relațiile transatlantice nu pot fi substituite”, dar și cu alte state, precum sunt Rusia, Japonia, China, Canada și India[12].

În Uniunea Europeană există scenariul eșecului în procesele de integrare europeană, apariția unui vid al puterii, relevându-se o incapacitate în privința instituirii stabilității în Europa de Est și Balcani. Vidul de putere poate fi acoperit de forța Germaniei și de confictele interstatale sau etnice.

Șase scenarii alternative ale lumii strategice pot să apară în viitor:

(1) O ordine modificată a Războiului Rece,

(2) Parteneriatul atlantic;

(3) Bipolaritatea europeană;

(4) O dominare europeană, occidentală;

(5) Competiție și disoluție;

(6) Ordinea PANEUROPEANĂ.

Reputatul geopolitician american George Friedman declara că cel mai probabil războaie pot apărea în Europa de Est, în Orientul Mijlociu și pe teritoriul Oceanului Pacific[13]. Friedman consideră că războaiele din Europa și din Orientul Mijlociu pot apărea ca urmare a pozițiilor și rolului regional pe care îl au Polonia și Turcia și apariția unor conflicte a acestor state cu Federația Rusă.

Există câteva curente privitoare la securitatea europeană. Primul curent este reprezentat de școala galeză, care s-a dezvoltat în cadrul „teoriei emancipării”(emancipatory theory). Acest curent își are rădăcinile în școala de la Frankfurt (reprezentanți de marcă – T. Adorno, J. Habermas. Această teorie a fost avansată de K. Booth la începutul anilor 1990 și simbolizează o nouă mișcare europeană în direcția teoriei de securitate non-americană. Cei din zona acestei orientări își construiesc raționamentele apelând la o critică a concepției realiste a securității, în care dominante sunt „forța” și „ordinea”, iar securitatea unui actor o reprezintă insecuritatea celuilalt. Adepții acestui curent se pronunță pentru un sistem de securitate universală, în care un loc central îl are individul, iar nu statul sau națiunile.

A doilea curent este cel legat de „teoria securizării” (securitisation theory), dezvoltat de școala de la Copenhaga, reprezentantă de Barry Buzan, Ole Wayver și Jaap de Wilde. După eliminarea amenințării se produce o altă etapă, cea de desecurizare (desecuritisation), proces în care subiectele care se află în gestiunea apărării și a securității se reîntorc în mediul politic firesc și sunt remediate prin regulile democrației. Scopul final constă în eliminarea chestiunii spinoase care se află pe agenda zilei. Un exemplu elocvent îl constituie relațiile dintre Franța și Germania, care nu mai sunt din sfera de securitate, ci reprezintă o parte din relațiile politice[14].

 A treia orientare din sfera cercetărilor critice este reprezentată de „teoria insecurității” (insecuritisation theory), care a fost eleborată de specialiștii școlii de la Paris M. Fuko și P. Burdieu. Adepții teoriei (în special D. Bigo) consideră că „securitatea” constă în felul cum operezi cu ea, adică modul în care aplici în mod practic securitatea.

Unul dintre cele mai importante centre epistemologice ale Europei în sfera securității globale este Institutul pentru securitate de pe lângă Uniunea Europeană  „European Union Institute for Security Studies”. În anul 2010 institutul a publicat cercetarea „Guvernanța globală 2025”, în care sunt descrise principalele probleme de securitate globală și scenariile estimative pentru dezvoltare. În același sens sunt enunțate amenințările de transfer a puterii către actorii non-statali, care utilizează noile resurse de comunicare nu întotdeauna într-un sens favorabil umanității – a se vedea cazul rețelelor criminale și teroriste.

Consiliul European pentru afaceri internaționale (European Council on Foreign Relations) reprezintă un foarte important centru de cercetare în sfera securității.

În anul 2010 a fost publicat studiul „Iluzia ordinii în formarea Europei multipolare”. Studiul se focalizează pe evaluarea situației geopolitice din Europa, care s-a transformat într-un sistem multipolar:

„Chiar dacă europenii salutau cu bucurie nașterea unei lumi multipolare, ei nu observau că în paralel se forma o Europă multipolară, caracteristică printr-o competiție evidentă între principalele forțe de pe continent – UE, Rusia și Turcia – pentru influența asupra noilor state apărute, care s-au format după prăbușirea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei”[15].

În schimb, una dintre cele însemnate vulnerabilități cu care se confruntă actualmente UE o reprezintă degradarea progresivă a modului tradițional de funcționare al Uniunii, a valorilor și ordinii sistemice care au constituit fundamentul civilizației occidentale în ultimele decenii. Majoritatea ţărilor europene îşi urmăresc acum preponderent propriile agende politice, chiar dacă acestea intră uneori în contradicție cu interesul comunitar, riscând să compromită caracterul considerat ireversibil al procesului de construcție europeană. Ceea ce nu permite o proiecție aplicativă a strategiiilor sale de avansare în Europa de Est și Asia.

Președintele Comisiei Europene – autorul Cartei Albe care propune cinci scenarii pentru viitorul Uniunii Europene – militează pentru îmbunătățirea competitivității și crearea a cât mai multe locuri de muncă.

Președintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker subliniază că: „Principala calitate a mediului industrial constă în abilitatea noastră de a ne adapta și de a inova. Într-un mediu global competitiv și aflat în plină mișcare, trebuie să ne bazăm pe abilitățile noastre: talentul nostru, forța de muncă educată, tradiția în privința inovării și nu în ultimul rând 500 de milioane de consumatori[16]. (Juncker: No to nationalism, yes to industry, 3/9/17, https://www.politico.eu/article/juncker-jobs-summit-eu-steel-no-to-nationalism-yes-to-industry/ ).

 

Scenariile avansate de Jean Claude Juncker

Președintele Jean Claude Juncker insistă pe faptul că: „Europa trebuie să respire cu ambii plămâni, cu plămânul din Est și cu plămânul din Vest. Altfel, continentul se va sufoca. Într-o Uniune a egalității nu pot exista cetățeni de rang doi”. Președintele Jean Claude Juncker a prezentat un scenariu personal al viitorului UE, care conține următoarele elemente:

– UE trebuie să fie un loc în care se respectă domnia legii.

– Euro trebuie să devină moneda unică a Uniunii. Președintele Junker a propus înființarea unui mecanism de „asistență pre-aderare” la Zona Euro. „Statele membre trebuie să țintească intrarea în Uniunea Bancară și să adere la moneda unică europeană”, spune Juncker.

– Minister european al economiei și finanțelor. „Avem nevoie de un minister european al economiei și finanțelor, care să coordoneze toate instrumentele financiare de care dispune Uniunea”, a afirmat Junker. Asta nu înseamnă un nou organism european, a clarificat președintele, pentru că unul dintre comisari poate prelua această sarcină. „NU avem nevoie de structuri paralele”, ne asigură Juncker.

– Nu este nevoie de un Parlament al Zonei euro. „Parlamentul Zonei Euro este Parlamentul European”, ne asigură președintele Juncker.

– Extindere da, dar mai târziu. Președintele Juncker spune că UE va avea în viitor mai mult de 27 de membri, cu siguranță. Dar o extindere nu va avea loc în mandatul său. Mesajul tranșant pentru Turcia: „Nu puteți adera în viitorul previzibil”, dar UE „va întinde o mână cetățenilor turci care împărtășesc valorile europene”.

– Lista transnațională la viitoarele alegeri europene. Președintele Juncker declară că este de acord cu ideea ca la următoarele alegeri europene, din 2019, să existe o listă „europeană” de candidați. Aceștia ar putea intra în Parlament pe locurile lăsate libere de parlamentarii britanici.

– Un președinte, două instituții. Președintele Juncker confirmă că dorește unificarea pozițiilor de președinte al Comisiei Europene și de președinte al Consiliului European. „Cred că Europa poate fi condusă mai bine de un singur căpitan”, spune Juncker, care a cerut președintelui Donald Tusk să nu ia la modul personal propunerea. Nu există nicio prevedere legală care să împiedice această propunere.

  1. Rolul Chinei în arhitectura geopolitică a regiunii

În ultimii ani a reprezentat interes problema transformării strategiei geopolitice/politică externă a Chinei în Asia de Sud. O caracterizare aparte a politicii Chinei în regiune la etapa actuală constă în faptul că abordarea geoeconomică devine una predominantă și reiese din concepția „puterii flexibile” care este inserată în practică.

China tinde să transfere un șir de probleme de la un nivel multilateral la unul bilateral, să contracareze acțiunile politice ale SUA și Japoniei – care aspiră să formeze în regiunea Asia Pacific o „coaliție anti-chineză”, și care în perspectivă s-ar formaliza instituțional în cadrul unei organizații militar-politice.

Refuzul de a avea o politică izolaționistă și rolul mare pe care îl are China în dosarele globale și regionale se leagă de activizarea unor vectori geopolitici pe care conducerea chineză i-a stabilit: direcția Asia Centrală și Extremul Orient.  Dacă în cazul apropierii de Rusia și statele din Asia Centrală înțelegem o politică de descurajare pe care o aplică China la adresa NATO și SUA, constituind o alianță cu regimurile politice din proximitate și în care au fost stabilite prioritățile militare și economice din Asia Centrală, atunci aspirația Chinei de dominare a Extremului Orient reflectă o viziune istorică și culturală care dorește să enunțe preeminența națiunii chineze în regiune.

Popoarele Japoniei, Coreei, Vietnamului, Filipinele, Mongolia, Malaezia, Tailanda, Birmania și altele din Regiunea Asia-Pacific sunt – potrivit caracteristicilor lor – foarte apropiate de chinezi, numai că în perioada dominației puterilor europene (care a fost substituită de contradicția geopolitică și ideologică dintre URSS și SUA) au realizat o viziune, care, în timp, a fost determinantă atunci când a fost abordată „civilizația chineză într-un sens extins asupra tuturor țărilor din regiune”.

Actualmente Asia orientală se află într-un proces de transformare care poate conduce la formarea unui spațiu special regional, care s-ar lega de regiunile anexă ale Asiei Centrale și de Sud.  În aceste condiții, în fața Chinei se ridică problema de restabilire a dominației sale în regiune: să domine spațiul de la Marea Caspică la Oceanul Pacific, la nordul Rusiei și în mările de sud ale Australiei.

Aceste scopuri din cadrul viziunii strategice a conducerii chineze solicită desfășurarea unei politici active la nivel regional și în plan global formularea de noi inițiative, noi propuneri. Aspirațiile de realizare a intereselor naționale în coroborare cu noua strategie de politică externă a Chinei – care reclamă formarea unui pol mondial în Asia Orientală –se ciocnesc de anumite impedimente ridicate de statele care au interese în aceeași zonă.

Principalele orientări politice ale Chinei în regiune

Principalele interese de politică externă ale Chinei după sfârșitul „Războiului Rece” se formează în jurul a câtorva obiective:

  1. să fie completat vidul strategic care s-a format după dispariția URSS-ului în regiune și să fie consolidată poziția de lider în sfera economică, politică și militară;

  2. să fie alipit Taiwanul și să fie exclusă orice posibilitate ca în viitor să-și proclame independența;

  3. să nu fie admisă o deteriorare accentuată și bruscă a echilibrului puterilor din regiune ca urmare a consolidării potențialului militar de către Japonia și transformarea acesteia într-o putere nucleară, într-un competitor strategic.

În același timp numeroasele conflicte teritoriale cu statele vecine – care până în prezent au rămas nereglementate și periodic se acutizează, adeseori amenințând să declanșeze războaie – aplică umbra asupra Chinei ca nouă putere mondială, care ar putea argumenta prin „metodele de forță” de remediere a disputelor și contradicțiilor.

În raport de creșterile PIB-ului Chinez, o parte dintre experții pe probleme asiatice văd în China un eventual lider global al sec. XXI.

[1] Issues ’98: The Candidate’s Briefing Book. Edited by Stuart M. Butler and Kim R. Holmes. Heritage

Foundation, 1998, р. 364.

[2] Lampton, David M., May, Gregory C. A Big Power Agenda for East Asia: America, China, and Japan.The Nixon Center, 2000, р.

[3] What Is to Be Undone? A Russia Policy Agenda FOR THE New Administration. The Nixon Center, February 2001, р. 3, 7.

[4] Rice, Condoleezza. Compaign 2000: Promoting the National Interests. — Foreign Affairs. January/February 2001.

[5] Idem.

[6] Idem.

[7] Hugh De Santis, Mutualism: An American Strategy for the Next Century, Strategic Forum, №162, May 1999.

[8] Lee Hamilton, Changes in American Foreign Policy Over the Past 30 Years, Institute for the Study of Diplomacy, November 18, 1998.

[9] Ed by Zalmay Khalilzad, Ian O. Lesser, Sources of Conflict in the 21st Century. Regional Futures and U.S. Strategy, Rand, 1998.

[10] Chapter two. Zalmay Khalilzad, David Shlapak with Ann Flanagan, Overview of the Future Securuty Environment, In: Sources of Conflict in the 21st Century.

[11] Alessia Biava, L`Union Européenne, acteur global? Potentialités et limites de la PESC et de la PESD, Institut européen de l`Université de Genève, Geneva, 2005.

[12] Javier Solana. Secure Europe in a better world. EU High Representative for the common foreign and security policy. European Council, Thessaloniki, 20/06/2003. (http://ue.eu.int/ueDocs/cms_Data/docs/pressdata/en/reports/76255.pdf).

[13] STRATFOR founder George Friedman: ‘Be ready for war’, Armin Rosen:http://www.businessinsider.com/stratfor-founder-george-friedman-be-ready-for-war-2016-3.

[14] Rita Floyd & Stuart Croft. European non-traditional security theory. EU GRASP Working Paper №1, February 2010. Seventh Framework Programme. http://www.eugrasp.eu/wp1-european-non-traditional-security-theory-by-rita-floyd-stuart-croft, , p. 5.

[15] Kraszev I., Leonard M., Bechev D., Kobzove J., Wilson A., The Spectre of a Multipolar Europe. The Illusion of Order and the Rise of Multipolar Europe, European Council on Foreign Relations, 2010, http://www.ecfr.eu/page/-/Multipolar%20Europe%20English.pdf, p. 2.

[16] Juncker: No to nationalism, yes to industry, 3/9/17, https://www.politico.eu/article/juncker-jobs-summit-eu-steel-no-to-nationalism-yes-to-industry/.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Prof. Evgeny Pashentsev spoke on “Artificial Intelligence and Issues of National and International Psychological Security” at the round table at the Ministry of Foreign Affairs of the Russian Federation

  • 0
  • 57 Views
  • 9 December 2018

On 28th of November 2018 at the MFA RF was held a round table "Freedom of Expression in the Digital Environment in the Context of Discussion of International Information Security Issues at Specialized International Platforms". It was organized by the Information and Press Department (IPD) at the MFA RF, MIA "Russia Today" (RossiyaSegodnya), Russian Committee of UNESCO Program "Information for All" and the Interregional Library Cooperation Centre. Two plenary sess

citește mai mult

A Russian History Lesson

  • 0
  • 589 Views
  • 7 September 2018

History has long been an object of reform since the collapse of the USSR. It has been used as an impetus for championing democratic change and explaining the chaos of the Russian Federation’s first decade. In addition, it is an important part of Vladimir Putin’s policy rhetoric to champion Russia’s ‘great powerness’ (derzhavnost’).

In the last twenty-eight years, history in schools has journeyed from one single view en

citește mai mult

Russia – four paintings from July

  • 0
  • 741 Views
  • 20 July 2018

The World Cup Is Over – What’s Next For Russia?

This was a successful world cup on many fronts. The Russian people showed the world a different side to themselves often overlooked in the media – one that was welcoming, warm and hospitable. It was a world cup where some of the ‘non-traditional’ broke through. It was well organised and greatly received by the fans at home and abroad.

citește mai mult

Azebaijan, cheia geostrategică a Asiei Centrale

  • 0
  • 630 Views
  • 13 February 2018

După destrămarea URSS, Azerbaijanul a fost statul ex-sovietic care alături de    republicile Baltice a avut o dezvoltare constantă și durabilă. Desigur, aici pot fi adresate unele critici regimului de la Baku cu privire la democrație, care în opinia multor analiști este doar mimată la Baku. Însă faptul adevărat este că acest stat a reușit să își gestioneze eficient resursele de care dispune pentru a deveni o societate prosperă. I se atribuie Azerbaijanului etichet

citește mai mult

What Can Democrats Learn From Alabama’s Doug Jones?

  • 0
  • 746 Views
  • 30 November 2017

In ordinary circumstances, Doug Jones would already be preparing to move to Washington DC. The former prosecutor famous for convicting KKK members for a church bombing is up against gay bashing, God and gun lovin’, twice kicked out of elected office, Judge Roy Moore. A man who has eight accusers of sexual assault, all of whom were underage at the time of the allegations.

Yet, if one looks at all the recent polls, they show a ti

citește mai mult

Azerbaidjanul, petrolul și românii

  • 0
  • 1159 Views
  • 7 October 2016

Întotdeauna, statele sunt nevoite să își apere poziția pe marea tablă a geopoliticii, uitându-se cu grijă la vecini, dar și la puterile regionale. Această regulă presupune nu doar poziția ofensivă, ci și valorificare atuurilor, astfel încât să devină piese care contează pe „câmpul de analiză”, iar nu elemente neglijabile, care sunt măturate dintr-o dată de cei ce au suficientă putere să mânuiască piesele.

Caucazul, ca regiune geopolitică, nu face nici ea excepție

citește mai mult

Falii și axe geopolitice de impact pentru securitatea globală (III)

  • 0
  • 272 Views
  • 19 October 2018

  1. Rolul Japoniei în regiune și în plan global

Poziţionarea contemporană a Japoniei – rolul său politic în lume – nu corespunde puterii sale economice. Condiţiile politice impuse de către Statele Unite Japoniei, la mijlocul secolului XX, dar şi prudenţa liderilor politici şi a popoarelor din statele care au fost ocupate de Japonia militaristă îi limitează guvernului de la Tokyo libertatea în elab

citește mai mult

Falii și axe geopolitice de impact pentru securitatea globală (II)

  • 0
  • 597 Views
  • 26 September 2018

  1. Statele Unite ale Americii: de la puterea globală la superputerea într-o lume multipolară

Mai întâi de toate SUA în perioada lui Donald Trump și-au însușit o abordare neoconservatoare în proiecțiile sale geopolitice. Spre exemplu, în viziunea strategică a lui Holms – de la Fundația Heritage, Statele Unite trebuie să se repoziționeze confor

citește mai mult

Falii și axe geopolitice de impact pentru securitatea globală (I)

  • 0
  • 577 Views
  • 15 September 2018

Introducere

Geopolitica se ocupă de istoria frontierelor și a diverselor regimuri pe care le are aceasta, utilizând conceptul de frontieră, graniță, izobare, etc. Și aici se relevă o luptă a formelor geografice, construite și proiectate în afara resurselor politice și ale puterii[1]. Teoria frontierei a istoricului american F.G.Terner a devenit una referințală în mediul geop

citește mai mult