De curând s-a sărbătorit un eveniment istoric, care a avut anumite consecințe pe scena politicii regionale: 1025 de la momentul în care prințul Vladimir al Kievului a dat ordin ca întreaga populație a statului pe care îl conducea să se boteze în rit ortodox.

Operațiunea a reușit cumva, deși o lungă perioadă au coexistat și credințele păgâne în anumiți zei ai pădurii, ceea ce nu este surprinzător, deoarece nu se poate realiza în mod direct convertirea unui popor întreg la o credință, prin simplul fapt că unii locuitori scapă controlului statului în perioadă contemporană, cu atât mai mult în acele vremuri. Pe larg despre convertire, vezi aici: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cre-tinarea-rusiei-kievene

Procesul de convertire – alegere a credinței a fost, ca în toate statele slave, doar un calcul politic, deoarece timpurile de atunci nu permiteau romantismul decât în doze prea mici. Chiar dacă Sfântul Apostol Andrei a depășit Delta Dunării, prezența sa nu a putut fi decisivă, deoarece despre o putere reală a creștinismului la est de Nistru nu se poate vorbi decât în sec IX, ceea ce este târziu.

Astfel, bulgarii se convertesc, evident, prin voința conducătorului lor Boris în 864, sârbii cumva în aceeași perioadă, iar alte popoare slave tot la final de secol IX. De fapt, adoptarea creștinismului se face în trei moduri în părțile Europei.

Astfel, în Imperiul Roman pe cale naturală, prin martiriu și în cele din urmă victoria din anul 395, când împăratul Teodosie interzice alt cult în imperiu; în Caucaz adoptarea are loc pe o cale mai naturală, iar la anul 301 în Armenia creștinismul este proclamat religia de stat, iar în spațiul de influență al slavilor și balticilor această adoptare are loc târziu, și cu concursul direct și necesar al conducătorilor zonei, fără de care aceasta nu ar fi reușit.

Creștinarea poporului rus are loc într-un moment în care islamul era în ofensivă în Anatolia, ceea ce a produs mutații mari în ceea ce privește influența pe care Bizanțul o avea. Astfel, prinților kieveni le-a fost mai ușor să adopte creștinismul în forma propusă de Bizanț deoarece influența acestuia nu mai era atât de ridicată în spațiul Mării Negre, papalitatea era prea departe pentru a juca un rol real de susținere a pretențiilor Kievului, kazharii începuseră să își piardă din putere dar aveau încă un rol pozitiv în protejarea teritoriilor sudice de invazia musulmană a timpului.

Practic, creștnismul, așa cum a fost propus de Bizanț oferea recunoaștere internațională – așa era practica timpului – fără a lega un lanț greu al supunerii și nu producea pre mari suspiciuni față de kazhari, care ar fi văzut într-o Rusie musulmană un clește din care nu ar fi reușit să scape.

Marea șansă a ortodoxiei în Rusia a reprezentat-o faptul că mongolii / tătarii, după marea victorie de la Kalka (1223) și din campania dintre 1238 – 1241, deși au impus dominația politică asupra cnezatelor rusești – certate de cronicarii timpului pentru dezbinarea lor – nu au impus și modificări asupra situației religioase, lăsând cnejilor dreptul de a-și păstra religia proprie. Este evident că în acele timpuri, când oamenii simpli nu contau, orice schimbare politică sau religioasă ar fi dus la consecințe majore în timp.

Faptul că mongolii au fost toleranți aici, neimpunând o altă religie, a permis că în sec. XV procesul de refacere – însă cu altă capitală – a statului rus să poată avea ca liant și această dimensiune, rămânând secolelor următoare ca extinderea statului rus să aibă o dimensiune religioasă diferită spre est – în special în Siberia cea plină de credințe misterioase și de șamani ce proslăvesc Baikalul și natura.

În timp, statul rus se consolidează și începe să joace un rol important în regiunea extinsă a Mării Negre. Ortodoxia, tolerantă prin ființa ei, nu îngrădește prea mult catolicismul din Polonia și statele baltice – rezervând aceeași toleranță si protestantismului și mozaismului http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixviii-aleksandr-soljenitin/doua-secole-impreuna-vol-i-ii-iii-iv-50791.html, ci doar din sferele unde țarii considerau că este doar Rusia.

Însă în spațiul bazinului Dunării și a Balcanilor ortodoxia este folosită ca armă politică de influențare a liderilor zonei, precum și ca un pretext veșnic la îndemână pentru a interveni împotriva intereselor Imperiului Otoman.

Astfel, sub propaganda protejării ortodoxiei se recrutează voluntari pentru diferite cauze, care – deși nobile sub aspectul discursurilor – erau folosite cu luciditate și calcul politic, diferența dintre idealuri și practică devenind rapid vizibilă, ceea ce nu a sporit la prestigiul Rusiei în multe din țările din zonă.

Chiar dacă problema asupririi creștinilor în Imperiul Otoman – mai exact, tot ce era la sud de Dunăre – era reală, și nu există un text mai relevant în materie decât ce consemna pe scurt Topârceanu în memoriile sale de prizonier în Bulgaria în timpul primul război mondial – ea era folosită cu calm și pragmatism politic, ceea ce nu trebuie să surprindă, orice stat trebuind ca în cvasi-totalitatea problemelor sale să se comporte fără sentimentalisme ieftine.

Și totuși, timpul a trecut, iar ateismul a învins în Rusia. S-a schimbat structura socială în mod profund, mii de slujitori ai bisericii au fost uciși sau aruncați în diferitele închisori și lagăre. Statul condus de la Moscova face și pasul decisiv, aruncând în aer marea catedrală a Moscovei, dorind să edifice în locul ei un palat al sovietelor, lângă Kremlin, simbolul istoriei vechi și al cronicilor colbuite.

Faptul că acest drum al constructiei totale a comunismului s-a oprit este un aspect consecutiv loviturii aplicate în 22 iunie 1941. Multe din planurile conducerii comuniste de la Moscova au fost anulate sau au fost schimbate deciciv. Între altele, Stalin este nevoit să facă apel și la credința oamenilor în Dumnezeu, pentru a obține un rezultat mai bun sub aspectul moralului soldaților.

După război, anumite persecuții continuă, dar nu în același mod. Religia este folosită din nou, și mai multe cărți subliniază că mulți dintre prelații sovietici trimiși la diferite asociații cu caracter religios joacă un rol mai degrabă politic decât apropiat sfințeniei. Palida consolare apare din faptul că și în alte biserici politizarea devine caracteristică dominantă în secolul XX, ceea ce te face să te gândești la Apocalipsă, căutând să afli cine este desfrînata cea mare – politica intrată în biserică sau altceva? Din nou, doctrinarii fenomenului nu sunt de acord asupra răspunsului la această întrebare.

Totuși, trebuie să recunoaștem, ortodoxia este una dintre cauzele care au dus – săpând ușor-ușor la temelie – la destrămarea Uniunii Sovietice, deoarece ea, prin caracterul său național (vizibil mai ales în România, Serbia, Grecia) și etnic (văzut mai ales în statele URSS, unde contribuia la diferențierea în interior a popoarelor) se opunea caracterului unional-unificator.

Ce a urmat după 1991 este doar o descriere a acestei caracteristici – popoarele sunt diferite, iar credința lor este un factor de subliniere a acesteia: rugăciunile se fac în limba maternă, îți e mai ușor să zici Crezul în limba ta, decât în alta considerată limbă a „altora”, a „dușmanilor”, a „celor ce nu sunt ca tine”.

După 1991, în fosta Uniune Sovietică au apărut mai multe state, și s-a repornit proiectul de re-constituire a statalității pe o suprafață de peste 1 milion de km/p în Europa: Ucraina, Bielorusia și Țările Baltice. Dacă în situația balticilor problema nu era atât de complicată, catolicismul și protestanții având pregătite anumite fonduri, în Ucraina și Bielorusia – Rusia Albă – situația e diferită.

Acolo, problema lingvistică se suprapune problemei religioase și toate se suprapun marii probleme a sărăciei. De fapt, disesiunile se accentuează întotdeauna și oriunde stomacul este gol, iar fiecare gând în aceste clipe se referă la umplerea lui. Într-un astfel de context mizer, nu oricine ajunge să mănânce bine, iar dorința de a nu flămânzi este de multe ori exprimată și sub forma unei rugăciuni, care e făcută uneori și în considerarea ca element negativ al străinului de etnie.

În consecință, istoria a dus la învrăjbiri și în această direcție, politicul manifestându-și rolul negativ cu putere. Or, Ucraina simte cel mai bine această complicație politică, deoarece există trei biserici ortodoxe! Toate acestea în realitate sunt expresii ale politicului, fiind într-o competiție dură internă, ceea ce nu înseamnă de fapt decât falii sociale, care pot izbucni oricând în ceva mai grav, doarece sărăcia este de multe însoțită de intoleranță.

În urmă cu câțiva ani, a apărut o carte interesantă, scrisă cu nerv, și care are un succes deosebit http://www.librariasophia.ro/carti-Audienta-la-un-demon-mut-Roman-istorico-fantastic-despre-soarta-Bisericii-%C3%AEn-vremurile-de-pe-urm%C4%83-Savatie-Bastovoi-ierom-so-1873.html. Influența acesteia nu e mică, iar ceea ce apare acolo nu este spre mândria ortodoxiei din fostul spațiu al Uniunii Sovietice, care arată destul de supus mediului politic, ceea ce nu trebuie să se realizeze, pentru binele credinței.

Acum, ne aflăm în fața aniversării a 1025 de ani de la creștinarea la ordin a pământurilor ruse. S-au întâlnit mulți oameni politici la Kiev, s-au făcut multe declarații – după cum relevam anterior, fiecare lider politic și-a urmărit agenda proprie iar acest eveniment a fost folosit cu mai mare eficacitate sub aspect politic.

Totuși, politica se manifestă și printr-o rivalitate acerbă între bisericile ortodoxe la nivel global, pentru că anumiți patriarhi nu au fost prezenți la celebrarea acestui eveniment, ceea ce subliniază, o data mai mult, că din rațiuni politice de stat și bisericești politica și aici a lovit. Astfel, anumite biserici au parte de un tratament neplăcut în alte țări considerate a fi surori în credința ortodoxă, și oferim doar două linkuri care subliniază o dată în plus care e realitatea: http://ziarullumina.ro/interviu/caznele-singurului-preot-din-timoc-care-slujeste-limba-romana   și   http://www.debanat.ro/2012/12/alerta-in-valea-timocului-sarbii-vor-sa-demoleze-clopotnita-din-malainita/ – ceea ce nu este de natură a unifica credința și credincioștii, pentru că încălcările sfintelor porunci lasă urme și se cer a fi reparate.

De aceea, deși au trecut 1025 de ani de la creștinarea pământurilor ruse – ca punct oficial de referință – iar noi suntem aici frații mai mari, vedem cu mâhnire că nici acum răul nu este alungat din biserică. Ea trebuie să unească în ideea mântuirii, iar nu să se facă unealtă a stăpânitorilor laici în planurile lor ce de multe ori nu au nimic sfânt.

Iar aceasta, pentru că o credință adevărată presupune să alegem doar binele și să luptăm pentru el. Pe fond, principiul juridic neminem laedere – a nu vătăma pe nimeni își are aplicabilitatea și aici. Bisericile ortodoxe – inclusiv cele din spațiul fost-sovietic – respectă acest precept, sau execută cu osârdie doar comandamentele politice?

În fond, acuzele despre apartenența fostului patriarh al Rusiei la serviciile secrete nu s-au stins niciodată, iar ceasul actualului patriarh a fost ironizat și a stârnit critici vii pe forumurile de limbă rusă. Ori, dacă bisericile vor să nu piardă sufletele celor pe care îi păstoresc, trebuie să se comporte mai aproape de ce este considerat a fi sfințenie, iar nu aproape de ce este văzut a fi anticamera Iadului.

În același timp, și credincioșii trebuie să înțeleagă că ei nu sunt în afara bisericii: ei trebuie să se comporte cum trebuie, dar au toate drepturile și obligațiile să ceară păstorilor să fie modele de curăție și desăvârșire sufletească.

1025 de ani nu reprezintă prea mult, prin comparație cu ortodoxia noastră și cea grecească, sau a popoarelor din Caucaz. Le dorim deci celor ce au aniversat acești ani să aibă parte de mântuire, și îi încredințăm că ne vom ruga pentru ei. Iar dacă faptele lor vor fi bune, precum ale sfântului Serafim de Sarov, și porțile Raiului se vor deschide pentru fiecare dintre ei.

Articolul  a fost publicat pe web-site-ul ziarului Adevarul, in data de 31 iulie 2013 http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/1025-ani-ortodoxie-nipru-volga-1_51f9015dc7b855ff568f648f/index.html  .