Resursele energetice reprezintă o armă strategică decisivă pentru secolul prezent. Maniera în care resursele energetice sunt redirecţionate, precum şi preţul acestora constituie adevărate arme strategice cuajutorul cărora entităţile statale îşi definesc politicile în cadrul spectrului european. Resursele energetice şi politicile aplicate de entităţile statale reprezintă o reală provocare la adresa securităţii internaţionale.

Atenţia se îndreaptă spre analiza strategiilor adoptate de Rusia în relaţiile bilaterale cu statele europene, partenerul rus fiind un furnizor cu un sistem politic stabil şi asemănator celui european , comparativ cu furnizorii Africii de Nord.

***

Scurt parcurs istoriografic

Anii 1970, cu precădere prima parte a sa a constituit debutul relaţiilor comerciale cu hidrocarburi dintre URRS cu statele europene, dar şi semnarea primelor contracte dintre URSS şi Germania Federală cu privire la primele livrări de gaz pe piaţa occidentală[1].

De asemenea, aceiași ani au marcat apariţia primelor conducte care au facilitat transportul gazului – BRASTVO, dar şi a petrolului, şi anume DRUJBA. La început primii beneficiari au fost statele socialiste, proiectul fiind extins ulterior, dincolo de Cortina de Fier.

Din punct de vedere personal, consider că importanţa acordată Federaţiei Ruse astăzi pe scena politicii economice europene sau chiar mondiale se datorează relaţiilor de dependenţă  exercitate de entităţile statale faţă de aceasta, reprezentand astfel, nucleul unui adevărat circuit politico-economic al resurselor în cadrul continentului european.

Federaţia Rusă congruează o relaţie de exportator-consumator faţă de statele europene, şi o relaţie de producător-reexportator cu entitaţile statale ale Caucazului şi ale Asiei Centrale. Astfel, se poate  concluziona că încă de foarte timpuriu URSS/ Federaţia Rusă  a manifestat o tendinţă de monopol energetic exercitat asupra reţelelor de transport al hidrocarburilor, atat în interiorul Europei, dar şi în afara graniţelor acesteia.

Analiza resurselor economice ca organism decizional asupra sferei politice, fără pretenţia de a putea fi considerată un demers exhaustiv are menirea de aduce în relief strategiile adoptate de Rusia şi fondarea de relaţii bilaterale cu state membre al Uniunii Europene, evitand ancorarea la politiciile Uniunii Europene, completată fiind de  contextul crizei din Ucraina care a determinat înradăcinare unei noi construcţii asupra politici energetice la nivel european.

Studierea strategiilor Federaţiei Ruse şi maniera în care resursele energetice de care dispune această entitate statală reprezintă un instrument de influențare a statelor europene în adoptarea politicilor comunitare, dar şi un factor al apariţiei  unor sciziuni şi tensiuni în interiorul unor organisme politice şi economice precum Uniunea Europreană a fost consolidată de analiza unei categorie aparte de autori din spectrul literaturii de specialitate, şi amintim în acest sens autori precum Amelia Hadfield[2] şi de Jeannette Prochnow[3].

Diferenţele de viziune ale unor entităţi statale membre ale Uniunii Europene conturează un tablou al divizării politicii energetice europene, punand în lumină atitudinea fermă a Poloniei şi a statelor baltice ca replică la acordul bilatera dintre Germania şi Federaţia Rusă în privinţa constituirii gazoductului North Stream.

Discuţiile la nivel energetic purtate de Federaţia Rusă cu Uniunea Europeană s-au dovedit a avea un real ecou pe scena politicii energetice europene, momentul cheie reprezentandu-l anul 2000, când s-a publicat documentul „Strategia pe termen mediu’’, document cu ajutorul căruia statul rus îşi exprimă viziunea în privinţa principalei sale arme politico-economice, şi anume: resursele energetice. Prin dialogurile purtate cu statele membre ale Uniunii Europene se urmăreşte o politică de a asista Federaţia Rusă în retehnologizarea palierului său energetic. Discuţiile purtate de cele două organisme decizionale în privinţa poziţionării Federaţiei Ruse pe aceeaşi directivă cu politica economică europeană au fost bazate pe principiile Cartei Energetice, prin care se urmărea o cooperare eficientă în politica energetică, principalele puncte cardinale fiind reprezentate de dezvoltarea infrastructurii şi retehnologizarea sectorului energetic.

Ca urmare a dialogurilor purtate şi a diferenţelor de viziune politico-economice a exponenţilor s-a constituit demersul fondării  „Foii de parcurs a cooperării energetice până în anul 2050’’[4], prin care se reiterează dorinţa implementării unei  pieţe comune energetice, în cadrul căreia principalii decidenţi (Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană) se angajează să respecte anumite reguli specifice domeniului energetic.

Dialogurile purtate de cele două entităţi au adus în lumina scenei politice tendinţa izbitoare a Federaţiei Ruse de a instrumenta resursele energetice în scopuri politice, fiind preceput la nivel internaţional drept un generator de instabilitate şi nesiguranţă în aprovizionarea cu energie a statelor membre Uniunii Europene[5].

Divergenţele anului 2006 dintre Ucraina şi Federaţia Rusă, care au condus la  încetarea furnizării de gaze naturale Ucrainei a avut repercusiuni majore asupra relaţiilor dintre Uniunea Europenă şi cel mai mare actor politic european furnizor de energie, reprezentand  o sursă de tensiuni la nivelul statelor membre UE.

De asemenea, tensiunile provocate de duetul Rusia – Ucraina a adus în planul scenei politice europeane fracţionalismul şi divizările din interiorul UE, care fuseseră ascunse anterior anului 2006 (state precum Italia, Franţa, Germania, Belgia aveau semnate convenţii bilaterare pe termen lung cu GAZPROM-ul), plasând într-un con de umbră politica unitară promovată de Uniunea Europeană.

* *  *

Rolul GAZPROM în politica energetică europenă

Monopolul rusesc pe piaţa energetică este asigurat de principalul său agent managerial al resurselor energetice şi anume, GAZPROM.

Strategia Federaţiei Ruse se bazează pe semnarea de contracte / acorduri  bilaterale pe termen lung cu principalii consumatori europeni, aceste înţelegeri reprezentand cheia securităţii ruse în cadrul pieţei energetice. Coordonatele şi costurile invocate în cadrul acestor acorduri sunt invocate pentru  dezvoltarea infrastructurii şi a tehnologiei necesare să asigure eficienţa furnizării resurselor de gaze naturale cererii europene.

Cu o imagine nu tocmai pozitivă în  spațiul SUA, această companie, în acord cu alte companii ruseşti – ROSNEFT, VTB-BANK, a dus o politică de achiziţionare a mai multor sisteme de distribuţie din cadrul unor state europene, cu referinţă la Grecia, peninsula Scandinavică-Finlanda sau chiar WINGAS din Germania.

De asemenea, se poate vorbi de interesul acestui gigant energetic în achiziţionarea companiei britanice CENTRICA, iar o reușită a constituit-o intrarea în posesia GAZPROM-ului  a  unor acţiuni de la Baumgarten[6].

Reversul mai multor proiecte eşuate l-a reprezentat momentul de glorie al anului 2011, cand se celebrează finalizarea primei conducte construită prin Marea Baltică, prin care se furnizează gaz rusesc Germaniei. Aceasta a fost denumită  North Stream şi a reprezentat prima construcţie importantă după anii 1991.

North Stream reprezintă consolidarea relaţiilor economice tradiţionale dintre cele două state, fiind identificabilă strategia Federaţiei Ruse de a folosi resursele energetice ca instrument de influenţare a deciziilor politice europene.

North Stream poate fi considerat intrumentul care atestă că actorul politic rus nu va părăsi  piaţa  energetică din Europa, arhitectura reţelelor energetice europene aflandu-se încă sub influența Federaţiei Ruse, țară care continuă să furnizeze materie primă statelor europene consumatoare, multe dintre ele fiind  dependente energetic în procent important faţă de Moscova.

GAZPROM-ul reprezintă un instrument de influență politică a Kremlinului în cadrul continentului european, iar forța sa nu poate fi ignorată. Pe termen mediu și lung este de urmărit politica acestei mari companii, deoarece resursele naturale pe care le exploatează îi permit să aibă un loc la masa celor mari, în negocieri și acorduri comerciale.

[1] Nina Poussenkova, Rethinking Russia: The Global Expansion of Russia’s Energy Giants, Journal of International Affairs, vol.60, No. 2, p.103-104, 2010

[2] Amelia Hadfield, EU – Russia Energy Relations: Aggregation and Aggravation,Vol. 16, No. 2, 2008

[3] Jeannette Prochnow, Fossilized Memory: The German-Russian Energy Partnership and the Production of Energo-political Knowledge, în Global Environment, 2013

[4] Roadmap: EU-Russia Energy Cooperation until 2050, Bruxelles, 2013

[5] Jackie Gower, European Union-Russia Relations at the End of the Putin Presidency, în Contemporary European Studies, Vol. 16, No. 2, p.164, 2008

[6] Aspect analizat de Vladimir Socor, în Austria’s OMV To Share Key Terminal With Gazprom în Eurasia Daily Monitor, No. 214, 2008