Jurnalistul italian Giulieto Chiesa aduce în prim-planul dezbaterilor istorice una dintreprincipalele teme ale secolului actual, anume imaginea liderului rus Vladimir Putin pe scena lumii politice mondiale.

Cartea descrie un fenomen actual despre care se vorbeşte la nivel mondial, anume „Sindromul Putin”. Menirea cărţii se concretizează prin prezentarea angoaselor Occidentului, la care se adaugă crizele economice, terorismul – aspecte care au provocat adevărate dezechilibre la nivel mondial. Mesajul transmis vizează menţinerea unui echilibru între planul economic şi cel politic, deoarece „puterea este singura şi cea mai bună dintre lumile posibile”[1].

Giulietto Chiesa adoptă în abordarea problematicii referitoare la percepţia liderului rus pe scena mondială un stil simplu, prin care se încearcă o explicaţie referitoare la angoasele Occidentului şi la crizele suferite de acesta în decursul anilor, „fenomenul Putin” reprezentând „o figură multiplicată, corpul lui simbolic este rupt în mici bucăţi, atomi, molecule care sunt împrăştiate pe tot câmpul politic. El este doar un nume care semnifică o multitudine de practici diverse; astăzi, Putin poate fi cuvântul care denotă cel mai bine situaţia complicată a violenţei economice contemporane”[2].

Enciclopedia de cultură italiană defineşte fobia ca fiind „o tulburare psihică bazată pe o frică plină de nelinişte, declanşată de o situaţie anume, care deşi este recunoscută ca fiind fără temei raţional, nu poate fi dominată”[3].

Secolul al XX-lea este marcat printr-o dezvoltare impresionantă a Rusiei, aflată sub semnul concretizării şi gigantismului (referire la uzinele Putilov şi calea ferată transsiberiană – peste 10.000 km²), facilitând deplasarea forţei de muncă şi valorificarea noilor regiuni aflate la est de Munții Urali.

Administrarea unui ţinut enorm şi coordonarea tuturor activităţilor a reprezentat o sarcină grea pentru cei aflaţi la conducere, mai ales că „aşezarea Rusiei pe cele două continente a influenţat profund istoria acesteia”[4], confruntându-se cu o criză a propriei identităţi: „Kto mî?”, fapt care l-a determinat pe istoricul Nicolae Berdiaev să afirme: „Rusia se află la confluenţa a două civilizaţii Occidentale şi Orientale […], poporul rus nu este un popor european, dar nici unul asiatic şi de aceea în sufletul rus s-au aflat două impulsuri iniţiale: Oriental şi Occidental”[5].

Rusia este un teritoriu diversificat, la contactul dintre Orient şi Occident, definindu-se ca un popor plin de contraste, „în sufletul căruia coexistă anarhismul şi statalitatea, despotismul şi libertatea, duritatea şi bunătatea, căutarea de Dumnezeu şi ateismul militant”[6].

Poziţia geografică a Rusiei a influenţat istoria acesteia, aspect care a dat naştere unei probleme vitale pentru obiectivele sale externe, şi anume securitatea care, în concepţia lui J.B. Duroselle, reprezintă „forma cea mai generală şi cea mai esențială a interesului naţional. Datorită suprafeţei sale uriaşe, Rusia dispune de un factor important de securitate, şi anume spaţiul, teritoriu imens al suprafeţei”[7].

Odată cu moartea unuia dintre principalii competitori pentru hegemonia mondială, şi anume U.R.S.S, Războiul Rece își pierde și el importanța, fiind umbrit de Summitul sovieto-american din iulie 1991, prezidat de George Bush şi Gorbaciov.

Din dorinţa de a analiza norii negri care au înconjurat Rusia de-a lungul istoriei trebuie să răspundem la două întrebări inseparabile: Care este moştenirea trecutului rus? Cum este ea percepută? Răspunsurile la aceste întrebări se contopesc atât în problemele societăţii umane, cât şi în cele ale indivizilor (omul de stat), ele fiind psihosomatice. Astfel, realităţile de azi includ într-o mare măsură percepţiile noastre de ieri. Referitor la cea de-a doua întrebare, percepţia moştenirii trecutului este redusă la două aspecte: cel interior şi cel exterior. Astfel, istoriile naţionale pot exagera cu aprecierile, iar abordarea externă este cantonată într-o varietate de bariere, deoarece nici un investigator străin al istoriei Rusiei nu a ştiut vreodată totul despre această ţară, bariera limbii fiind obstacolul primordial ce trebuie depăşit pentru a avea o verosimilă contribuţie asupra subiectului.

Imaginea liderului rus a devenit una centrală, aspect care vorbeşte astăzi atât despre Rusia, cât şi despre Occident: când „discursul politic atinge Rusia, judecata limpede se înceţoşează și în locul raţionamentelor se manifestă sloganuri, clişee, preconcepţii şi prejudecăţi prosteşti, o orbire faţă de fapte şi surzenie faţă de argumente, precum şi utilizarea sistematică a standardelor duble de evaluare, dacă aceleaşi fapte sunt puse pe seama Rusiei sau a altora”[8].

Atacul la adresa liderului rus l-a făcut pe Henry Kissinger însuşi să afirme: „Pentru Occident, demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa unei politici”[9]. Cartea de faţă prezintă o viziune profundă în direcţia sferei geopoliticii, realizând o analiză exhaustivă asupra momentului politic prezent şi proiectând un scenariu dur pentru o lume cu resurse limitate şi un schimb radical în ceea ce priveşte gestionarea resurselor rămase. Realitatea profundă a situaţiei geopolitice de azi se poate concretiza prin versurile poetului rus Fiodor Tiutcev: „Rusia nu poate fi înţeleasă cu mintea”, sintagmă uzitată în discursul jurnalistic şi literar al ruşilor.

Structurile ierarhice ale Occidentului au drept scop precis pe traiectoria calculată această entitate statală, care „este în prezent singura ţară – singurul stat care se poate opune Occidentului, care-i poate inspira teamă, dar fiindcă dispune de un aparat militar echivalent, capabil să-l distrugă”[10]. Generalul Mark Milley, Şeful Marelui Stat Major al SUA, a vorbit despre Rusia ca fiind „o ameninţare existenţială, deoarece este singura ţară din lume cu un arsenal nuclear capabil să distrugă SUA”[11].

Proiectul pentru un secol american, ai cărui piloni erau clădiţi pe alegerea lui George Bush jr, este perturbat de apariţia pe scena teatrului de operaţiuni politice a lui Vladimir Putin. Agresivitatea Occidentului poate fi tradusă prin „dinamismul său, scurtarea timpului în care a făcut paşi evolutivi si lipsa de limite a egoismului uman”[12]. Occidentul a reuşit să se impună prin superioritate în aplicarea violenţei organizate, datorită tehnologiilor avansate produse de-a lungul anilor. După căderea comunismului, Occidentul manifestă un oarecare regres, astfel încât problema devine una endogenă, din interiorul sistemului: „Lumea este covârşită de datorii care nu pot fi plătite şi continuă să crească în ritmuri ieşite din control, pieţele financiare speculează în dauna statelor şi a popoarelor, inegalitățile de venit se adâncesc tot mai profund, toţi urmărind o dezvoltare cu orice preţ, în mod iraţional”.

Situaţia evenimentelor din Ucraina, prin care Rusia era văzută drept „agresor” şi „invadator”, la care se adaugă anexarea cu forţa a Crimeii este uşor exacerbată, deoarece Rusia „a rămas complet în afara evenimentelor care au dus la protestele din piaţa Ucrainei din noiembrie 2013, cunoscute drept «Euromaidan»”.

Situaţia din Ucraina este un precum un măr otrăvit oferit Europei, care avea drept scop crearea unei Cortine de Fier, cu scopul de a separa Europa de Rusia, Ucraina „reprezentând o linie de falie între civilizaţia Occidentului şi civilizaţia ortodoxă ce traversează inima Rusiei”[13].

Occidentul nu se vede capabil, astăzi, de a face faţă nu numai Rusiei, ci și întregii omeniri. Astfel, „asistăm la înfrângerea culturii istorice a Occidentului, a înţelepciunii elementare, în faţa unui materialism ignorant, virulent, tehnologic, brutal, atemporal, dominat de acea mărime infinită, deci inumană, care este banul”[14].

Declinul Occidentului se simte din atitudinea acestuia faţă de Rusia ca membru în primii cinci ai Consiliului de Securitate ONU cu drept de veto, atitudine reflectată prin expulzarea acesteia din SWIFT[15]. Acordul Nato-Rusia din 1997 preciza lipsa unor forţe combatante în apropierea graniţelor cu Rusia, dar în 2015 NATO a creat şase centrede comandă în ţări diferite, vecine cu Rusia, precum: România, Polonia, Bulgaria.

Atitudinea Occidentului faţă de liderul rus s-a văzut prin decizia de excludere unilaterală a Rusiei din G8, revizuită la G7 cu scopul de a-l jigni pe preşedinte, punctul culminant reprezentându-l expulzarea ruşinoasă din Consiliul Europei.

Rusofobia este o armă activată în mare parte de orgoliile Occidentului pentru a-şi mistifica propriile crize cu care acesta se confruntă, reuşind să reaprindă două flăcări care ardeau în propria cenușă, anume: înfrângerea de după 1991 – flacăra orgoliului național – și cea a neîncrederii în Occident, care a fost subestimată iremediabil de artizanii occidentali ai ofensivei antiruseşti.

Prin parcursul evolutiv al Rusiei ca revers al medaliei la crizele Occidentului, acesteia îi revine menirea de „a se prezenta pe scena mondială ca singura ţară din lume capabilă să oprească cel de-al Treilea Război Mondial. Căci este singura ţară care dispune de un potenţial strategic capabil să intimideze nebunii care – orbiţi de ignoranţa şi de egoismul lor – îl pregătesc. Nu este o misiune. Este o necesitate”[16].

[1] Chiesa Giulietto, Putinofobia, Rusia Contemporană şi angoasele Occidentului, Editura Corint, București, 2016, p. 9.

[2] Ibidem, p.5.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Nicholas, V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei,Institutul European, Iași, 2001, traducere de Areta Veroniuc, note și postfață de Mihai Cojocariu, p. 202.

[5] Laurențiu Constantiniu,Uniunea Sovietică – între obsesia securității și insecuritate, Editura Corint, București, 2010, p. 26.

[6] Chiesa Giulietto, Putinofobia, Rusia Contemporană şi angoasele Occidentului, p. 25.

[7] Ibidem, p.15.

[8] Ibidem, p. 12.

[9] Ibidem, p.16.

[10] Ibidem, p. 35.

[11] Ibidem, p. 36.

[12] Ibidem, p. 42.

[13] Huntington Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, traducere din limba englezăde Radu Carp, EdituraAntet, Bucureşti, 2007.

[14] Chiesa Giulietto, Putinofobia, Rusia Contemporană şi angoasele Occidentului, p.89.

[15] „Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication – Societatea pentru Telecomunicaţii Financiare Interbancare Mondiale – este o rețea globală de comunicaţii care facilitează timp de 24/24 schimbul internațional securizat al instrucţiunilor de plată între bănci, bănci centrale, corporaţii multinaţionale şi firme majore de valori mobiliare, în special pentru transferuri bancare internaționale” , p. 94.

[16] Chiesa Giulietto, Putinofobia, Rusia Contemporană şi angoasele Occidentului, p. 163.