Introducere
Geopolitica se ocupă de istoria frontierelor și a diverselor regimuri pe care le are aceasta, utilizând conceptul de frontieră, graniță, izobare, etc. Și aici se relevă o luptă a formelor geografice, construite și proiectate în afara resurselor politice și ale puterii[1]. Teoria frontierei a istoricului american F.G.Terner a devenit una referințală în mediul geopolitic, ea fiind însușită și obținând o dublă semnificație[2]/[3]/[4]/[5].
Modelul frontierelor reprezentative și imaginare (spațiu-frontieră) reprezintă una din variantele cele mai puternice ale frontierelor reprezentative și imaginare (MFRI), ori, în acest caz, observăm efectul multiplicării dintr-o perspectivă imaginară (markerul produce disfuncționalități și disjuncții temporare și spațiale), dar și reală (spațiul este examinat și având calitatea frontierelor, într-un mod automat cumulează o serie de parametri specifici, care contribuie să fie percepuți mult mai bine, mai colorat și mai eficient).
Formarea modelelor frontierelor reprezentative și imaginare este strâns legată de ciocnirea, lupta și interacțiunea imaginară care se desfășoară în regiuni, țări și popoare. De aceea însăși modelele frontierelor reprezentative și imaginare pot să reprezinte un conglomerat complicat a diverselor forme, unele din care pot să fie transferate din îndepăratele spații geografico-istorice. Procesul formării unor astfel de modele de frontierele imaginare și reprezenative constă într-o însăilare și interpătrundere a diverselor simboluri, legi, idei de frontieră, marcarea ca fiind istorico-geografică specifică modelul spațial. Într-un sens deja arhicunoscut, frontierele imaginare și reprezenative reprezintă acel amalgam formator geografic, care exercită o atracție puternică față de alte spații istorico-geografice. Astfel, spre exemplu, modelul frontierei nord-americane a atras mari spații istorico-geografice cum ar fi America de Sud, Africa, Europa de Est, Siberia, Asia Centrală, China de Nord.
Există o bătălie pentru globalizare și alterglobalizare, una revendicată de adepții instituirii multipolarității – iar aici ne referim la Rusia și China – sau a existenței unor „războaie culturale” pe care le expune lumea occidentală. Pe de altă parte, rolul antiglobalismului este unul ideologic și se încadrează în acele detașamente de protest care sunt avansate în prima linie și care au misiunea să descurajeze dictatul globalizării controlate.
În cartea politologului american Parag Khanna este avansată o nouă viziune geopolitică a secolului XXI, care se bazează pe formarea unei tripolaritități globale, ca urmare a încetării „războiului rece”. O „nouă lume” se va prefigura la orizont, care va consta din două tipuri de state, care vor face parte din lumea întâi și din lumea a doua. În cercul „primei lumi” vor intra SUA, UE și China. Bazându-se pe acest raționament, P. Khanna avansează o nouă paradigmă în care urmează să se comporte statele din eșalonul al doilea.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană încet își consolidează pozițiile în avanposturile sale din spațiul postsovietic, impunându-i Rusiei să plece din zonele sale de influență tradiționale. Rusia va fi – relevă politologului american – o zonă competițională în care se va exprima China și Europa, nicidecum altceva. De asemenea, mai consideră că „doar UE poate s-o ajute pe Rusia să se integreze în Occident și astfel s-o salveze de ea însăși”[6].
În anii 1990 ai secolului XX, E. N. Luttwak sublinia ascensiunea Chinei și ne spunea că reprezintă un real competitor al Statelor Unite și, după destrămarea Uniunii Sovietice, identifica Rusia ca pe un partener și potențial aliat, nu ca pe un inamic. În calculele geopolitice, potrivit raționamentelor lui Luttwak, Rusia poate juca un rol important, chiar dacă nu mai deține statutul de superputere și de țară geoeconomică activă. În cazul în care Rusia ar intra într-o alianță cu China, Pakistanul și Iranul, menținând relații puternice cu India, atunci China ar obține un succes provizoriu asupra SUA; iar în cazul în care Rusia va sprijini SUA, atunci va învinge alianța Americii și a Europei.
Ilustrul strateg american Joseph S. Nye trage un semnal de alarmă atunci când ne spune despre puterea flexibilă și proiectul european: „În anul 1973, după preocupările americane din Vietnam şi China, secretarul de stat al SUA Henry Kissinger a anunţat începutul „anului Europa”. După ce fostul președinte american Barack Obama s-a declarat spre un „viraj” strategic, sau o rebalansare a SUA în direcţia Asia, mai mulţi europeni s-au arătat îngrijoraţi de faptul că America îi neglijează. După ce s-a produs o criză a refugiaţilor, ocuparea Ucrainei de Est şi o anexare ilegitimă a Crimeei de Rusia, dar şi ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, se poate spune că pentru diplomaţia americană pot reveni acei „ani ai Europei”(…)”[7].
Este interesantă abordarea lui Mihail Yuriev și rațiunea acestuia pentru cel de-al Treilea Imperiu. Pentru că Mihail Yuriev[8] lansează tipologia unei noi ordini mondiale bazate pe câteva federații și imperii, anume cinci (alianțe civilizaționale, cu o metropolă):
„Lumea este departe de dreptate. Organizarea ei de astăzi a încetat să mai fie aprobată. Iranul vrea să șteargă Israelul de pe fața pământului. America promite să facă același lucru față de Iran. Rusia se teme de Iran, dar nu iubește America prea mult. Musulmanii dau foc suburbiilor Parisului. Toate țările înăspresc legislația imiganției. Japonezii consideră că ei sunt rasa asiatică superioară, nu suportă China. Dar China este în mod obiectiv viitoarea superputere. Negrii se sfâșie unul pe altul în Africa… Așa ceva nu a fost nici în istoria mondială din secolul XX, când toate țările și popoarele erau nemulțumite de poziția lor și una față de alta înaintea Primului război mondial. Și al celui de-al Doilea”[9].
În consecință al treilea război mondial este inevitabil, cum va fi inevitabilă o nouă ordine a lumii după ce se sfârșește acest război! Despre felul cum va fi acest război și cum va fi lumea ordonată după ce se se va sfârși acesta, într-un mod incitant, detaliat, foarte doveditor și convingător, dar și foarte curajos a descris Mihail Yuriev în cartea sa „Al treilea imperiu”. Lumea va fi împărțită între cinci superputeri, afirmă M.Yuriev. Una din ele va fi Rusia.
„Se va produce o răcire, iar mai apoi va avea loc o înăsprire a relațiilor cu Occidentul: aceasta, propriu-zis, deja a început – după ce ne-am autoumilit în fața lor până de curând, acestuia îi este greu să adopte o altă poziție. Dar și în societatea noastră s-a produs o percepție că pe parcursul a sute de ani noi nu am văzut nimic pozitiv din partea statelor occidentale (în comparație cu anumiți oameni occidentali). Vom ajunge să avem un război direct cu Occidentului, eu nu știu, dar până la conturarea ultimului nivel, sunt convins că se va ajunge, iar mai apoi va fi ce va da Dumnezeu. Trecerea într-o nouă fază a acutizării relației, cu o sporită probabilitate, va fi facilitată de anumite evenimente din spațiul postsovietic, cu toate că absolut nu este neapărat necesar să existe un război civil în Ucraina. De aceea este evident că în calitate de obiectiv național în proxima perioadă va fi reclamată reîntoarcerea, într-o formă sau alta, a teritoriilor proprii pe care le-am pierdut în anul 1991. Acest fapt va fi acceptat de societate: toți au înțeles – cu toate că am fost nevoiți să pierdem o jumătate de țară – că dominanta multiseculară a Rusiei de majorare a teritoriului său la vest și la sud nu reprezintă niște „poante” ale superputerilor, ci o necesitate vitală. Este evident că nici Occidentul nu va accepta aceasta cu bunăvoință, dar nu putem ca întreaga strategie s-o construim în favoarea Occidentului: astăzi nu mai e perioada lui Elțîn, iar mâine va fi altfel și diferit”[10].
Autorul consideră că o uniune a Rusiei cu Germania este inevitabilă, pentru că aceasta, în mod evident, este benefică ambelor părți, ceea ce înțelegea încă Bismark, și anume de aceea, mai devreme sau mai târziu, o astfel de alianță va fi formată. Civilizația anglo-americană a reușit să destructureze de două ori crearea alianței ruso-germane, respectiv înaintea primului și înaintea celui de-al doilea război mondial, iar a treia oară este puțin probabil ca să le reușească aceasta: reprezintă o perioadă lungă și e imposibil ca pe un întreg popor să-l bați la cap. De asemenea, nu există dubii că atunci când America va slăbi și influența ei asupra lumii întregi se va diminua (nu „dacă”, ci anume „când”), atunci Europa, cu Uniunea Europeană sau fără, nu va putea să-și mențină propria suveranitate. Ea va ajunge în sfera de influență a Rusiei (sau a alianței ruso-germane), după cum descrie autorul, sau în sfera intereselor lumii islamice, iar considerațiile în ceea ce privește Uniunea Europeană ca unul din jucătorii mondiali referențiali nu ar fi decât niște anecdote, răspândite larg în lumea întreagă. În mod practic se prezintă ca inevitabilă unificarea întregii lumi islamice într-o singură putere, mai ales sub lozinci religioase. Și de asemenea se arată ca inevitabilă o unificare, într-o formă sau alta, a Asiei Estice și Asiei Sud-Estice și a Australiei sub hegemonia sau, cel puțin, dominația Chinei. Catalizator al acestor procese o va reprezenta brusca slăbire a Americii, dar și dispariția Europei ca forță autonomă[11].
Tendințele globale în perspectivă:
În secolul XXI rolul puterilor globale va consta în preîntâmpinarea și descurajarea conflictului/ războiului între marile puteri. Astfel, se vor orienta către:
- sprijinirea echilibrului politic, care va fi caracterizat prin calm și prudență;
- recunoașterea intereselor altor puteri și conștientizarea faptului că interesele marilor puteri sunt interdependente;
- inaugurarea unor acțiuni comune în sfere care compun conceptul de securitate;
- crearea condițiilor pentru o activitate comună și pentru acțiuni din sfera administrativă.
Mutațiile spectaculoase și rapide de a ieși în avanscena politicii mondiale se configurează cu tendințele care se reliefează în contradicția „Nord – Sud”, și mai ales în contradicția „Nordului bogat” și „Sudului sărac”.
Huntington[12] și scenariul „ciocnirea civilizațiilor”
Samuel Huntington a publicat articolul „Clash of civilizations”[13] (Ciocnirea civilizațiilor) în revista americană „Foreign Affairs”. Ulterior, politologul american lansează cartea „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1998) în care analizează structura sistemului internaţional, prin prisma „paradigmei civilizaţionale”.
Modelul lui Huntington reprezintă o alternativă la alte modele:
- bipolarității;
- al statelor;
- al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama);
- al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski, Patrick).
Teza principală a lui S. Huntington se pliază pe o variantă alternativă la modelele tradiționale.
Huntington lansa dezbaterea culturală și civilizațională şi considera că sistemul internaţional a devenit multipolar şi multicivilizaţional, pe când identitatea cultural-civilizaţională modelează tendinţele coezive şi respectiv conflictuale de după Războiul Rece.
Huntington anticipa viitorul conflictelor internaţionale și spune că vor fi declanşate „mai degrabă de factori culturali, decât de economie sau ideologie”[14], de-a lungul unor „falii intercivilizaţionale”.
Migrația. Există o diversitate acceptabilă a migrației în lumea de astăzi:
- externă (outmigration) – pune accentul pe spațiul unui stat marcat sau pe unitatea acestuia administrativă;
- internațională (inter-national)= pune accentul pe un punct de plecare și pe un punct terminus. Aceasta respectă normele internaționale și este responsabilă față de instituții, presupune mișcarea între statele-națiuni, iar fenomenul este desemnat precis politic și juridic;
- transnațională;
- transfrontalieră.
Identitățile civilizaționale se leagă de cartografia imaginară a raportării la lumea contemporană pe care o exprimă, sau se raportează civilizațiile locale.
Fiecare civilizație locală aspiră la universalitate: „Moscova – a Treia Romă”, „China-statul de mijloc al lumii”, „India – civilizația primordială a Asiei”, etc.; ele reflectă ordinea mondială din perspectiva paradigmei polurilor politice și geopolitice.
Unele din civilizațiile locale se contrapun altora și insistă pe o poziționare centrală în lume, ceea ce pune la îndoială unitatea identitară a regiunii și îi aplică mai multe repere identitare.
Pe harta civilizațională a acestui spațiu imens, în care se configurează mai multe frontiere a mai multe lumi, mai răzbate o lume a sedentarilor vechi din Asia Interioară, a culturii sedentare, o lume a fondatorilor Marelui Imperiu Mongol, lumea buddismului mongol-tibetan, a șamanilor, etc. Explorarea spațiului este una de tip global și în care sunt precizate frontierele sale din cadrul ramurii buddismului nordic (budismului tibetan), a cultului lui Cinghiz-Han. Includerea acestui inel cu un centru care exprimă un singur stat suveran în regiune – Mongolia – pe harta civilizațiilor mondiale ne oferă șansa să operăm asupra întregii hărți a lumii și să observăm mai bine care sunt mutațiile din lumea politică mondială.
Enunțarea civilizațiilor mondiale în sec. XX avea loc în felul său și printr-o proprie metodă originală. Așa-zisele civilizații mondiale se reliefau în Occident (Europa și SUA) și Rusia care, într-o relație dihotomică/bipolară, se extindeau pe țări și continente. Ambele tipologii civilizaționale explorau lumea și inaugurau noi orizonturi geografice, desfășurau o expansiune militară, economică, religioasă, culturală. Rusia, încă din perioada lui Petru I, s-a prezentat ca un competitor care tindea să recupereze distanța și influența mondială. Mai apoi a avut loc revoluția din 1917 care a stabilit Rusia ca fiind avangarda revoluției proletare mondiale. În context, Occidentul a reacționat în calitate de lider și a contracarat ideologia comunistă/ socialistă.
Într-o lume bipolară au apărut trei comunități civilizaționale (nu civilizații – n.n.), în zone în care influența Rusiei și a Occidentului nu se evidenția. Vorbim de India, ca stat cheie, care și-a regăsit o nișă a statului din „lumea a treia”, alături de interesele statelor care nu s-au aliat la nici un pol global. Un alt actor care a reclamat expresia Extremului Orient este China, care și-a asumat o cale specială, pentru că China a ieșit din alianța politico-militară pe care o avea cu URSS și a inițiat o politică independentă față de SUA și URSS. În același timp s-a activizat și a început să aibă un propriu cuvânt lumea islamică. Fenomenul Asia Interioară –civilizația mongolă s-a poziționat izolată, încleștată și sub presiunea URSS-ului și a Chinei.
Mai jos vom evalua principale civilizații și puteri globale, inclusiv pe un unele puteri regionale.
[1] Peckham R.S. Map Mania: Nationalism and the Politics of Place in Greece, 1870 – 1922. – Political Geography, vol. 19, № 1, 2000.
[2] Дашкевич Я.Р.. Большая граница Украины. (Этнический барьер или этноконтактная зона). – Этноконтактные зоны в Европейской части СССР (география, динамика, методы изучения, 1989
[3] М.; Баррет Т.М. Линии неопределенности: северокавказский “фронтир” России. – Американская русистика. Вехи историографии. Имперский период. Самара, 2000.
[4] Treagold W. Russian Expansion in the Light of the Turner on the American Frontier. – Agricultural History, № 26, 1952.
[5] Livingstone D.N., Harrison R.T. The Frontier: Metaphor, Myth and Model. – Professional Geographer, № 32, 1980.
[6] Parag Khanna, The Second World, New America Foundation, 2008, p.43 // Ханна П. Второй мир / Центр исследований постиндустриального общества; Вступ. статья В.Л. Иноземцева. – М.: Издательство «Европа», 2010, p. 43.
[7] Joseph S. Nye, The danger of a weak Europe (Pericolul Europei slabe, jan 6, 2016, http://www.project-syndicate.org/commentary/danger-of-a-week-europe-by-joseph-s–nye-2016-01/russian.
[8] Mihail Yuriev, om știință și important om de afaceri rus, fost politician al formațiunii ”Yabloko”(de opoziție), trăiește și-și desfășoară activitatea în Statele Unite, refuză să investească în Rusia și consideră că menținerea investițiilor sale exclusiv în SUA îi asigură stabilitate și siguranță.
[9] Юрьев М. «Третья Империя. Россия, которая должна быть»»: Лимбус Пресс, ООО «Издательство К. Тублина»; СПб.; 2007.
[10] Ibidem, pag. 258
[11] Ibidem, pag. 259.
[12] Huntington, Samuel H., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti, 1998.
[13]Huntington, Samuel H., “The Clash of Civilizations?”, în Foreign Affairs 72(3), pp. 22 – 49, 1993.
[14]Huntington, Samuel H., Op.cit., p. 136.