Ca o ironie a istoriei, fosta Bază Militară Aeriană Deveselu, construită la cererea URSS ca parte a sistemului aerian defensiv creat pentru protecţia statelor care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, a devenit bază NATO, parte a sistemului de apărare antirachetă cunoscut generic sub sintagma „scutul antirachetă”, în fapt un sistem militar integrat, cu numeroase componente răspândite în întreaga lume şi cu rol eminamente defensiv, cel puţin teoretic, dar incontestabil proactiv, inhibitor.

Nu ştiu dacă locul a fost ales întâmplător sau ca urmare a faptului că, deşi puţini mai ştiu acest lucru, în perioada războiului rece baza în cauză a fost o țintă prioritară a agenților secreți americani, aspect ce a condus la un moment dat la expulzarea unui atașat militar al SUA la București, după ce a fost prins spionând oarecum empiric bază militară, printre „oltenii” vigilenţi ai Direcţiei a III-a Contrainformaţii şi dat drept exemplu tuturor amatorilor, prin declararea sa ca „persona non-grata”.

 Let’s make business not war !

 Astăzi vremurile s-au schimbat, tânărul acela energic şi dornic de afirmare, dacă mai trăieşte, se vede într-un fel răzbunat pentru situaţia expusă mai sus, care în mod sigur i-a afectat cariera. Poate vizita Deveselu oricând doreşte şi ar fi fost interesant dacă cineva şi-ar fi adus aminte de el şi l-ar fi invitat la unul dintre protocoalele ce au avut loc acolo în ultima perioadă.

Spun asta pentru că la mijlocul lunii mai, Ambasada USA la București a organizat, din considerente evidente de propagandă și PR, o ceremonie de inaugurare a sistemului de apărare antirachetă Aegis Ashore din România. Spun „considerente de PR”, acum neavând loc decât un protocol politico-diplomatic. În fapt, testarea şi certificarea funcțională a capabilităţii de la Deveselu a avut loc încă din toamna anului trecut, în octombrie 2015. Însă pentru a fi declarată operațională, elementele sale trebuiau integrate în sistemul extins al NATO de apărare împotriva rachetelor balistice, adică mai exact conexate cu elementele dispuse pe distrugătoarele americane găzduite de portul Rota (Spania). Odată cu declararea sistemului de la Deveselu operațional, controlul asupra facilității trebuia – cel puțin teoretic – transferat comandamentului Alianței, acesta fiind în realitate pretextul ceremoniei. În același timp, ceremonia din România a prefațat un alt eveniment: ceremonia de lansare a următoarei faze a proiectului care va fi găzduită de Polonia[1]. Ca orice acțiune de propagandă susținută la cel mai înalt nivel – prin prezența premierului României, Dacian Cioloș și a Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg – evenimentul a suscitat o serie de declarații de răspuns, cea mai mediatizată fiind desigur cea a președintelui rus, Vladimir Putin[2], cu trimitere clară către România și Polonia. Putin a spus, nici mai mult nici mai puţin, că pretextul continuării construirii scutului antirachetă, respectiv ameninţarea nucleară din partea Iranului este pur şi simplu o cacialma şi că de fapt, capabilităţile militare ce au fost sau urmează a fi construite în cele două ţări sunt îndreptate împotriva unei ţinte potenţiale, iar această ţintă ar putea fi Rusia, convertirea lor din sistem defensiv într-unul ofensiv fiind relativ facilă.

În susţinerea acestor afirmaţii, oficialii ruşi declară că sistemul Aegis Ashore, inclusiv cel de la Deveselu, utilizează echipamente pentru lansări verticale de tip MK-41, echipamente despre care se presupune că ar putea lansa nu doar rachete de interceptare, ci şi rachete de croazieră tip Tomahawk, interzise de Tratatul forţelor nucleare intermediare, semnat în 1987 de SUA şi URSS. Din păcate reacţia oficialilor NATO a fost ori una flască, de negare fără argumente, ori una bombastică, de intensificare a prezenței militare militare americane şi multinaționale ale NATO în regiune şi de efectuare a unor exerciţii militare comune cu armatele ţărilor de pe flancul estic, ca un răspuns la „Comportamentul agresiv al autorităților ruse care ne îngrozește” Şi ce să vezi, o precizare care în mod cert va duce la calmarea spiritelor: „Aceasta va fi o prezență în scop defensiv, nu va presupune o amenințare la adresa Rusiei”. Nimic de adăugat.

Însă, în ciuda titlurilor bombastice și apocaliptice din mass-media și a tensiunilor acumulate între Est și Vest – Deveselu fiind doar unul dintre subiectele de dispută –  în esență cele două părți nu au făcut decât să reitereze aceleași declarații, motivații și argumente pe care le tot auzim încă dinainte de septembrie 2011, când s-a semnat la Washington un acord între România și SUA privind amplasarea unui sistem Aegis Shore în localitatea Deveselu[3]. Cui folosește acest război al declarațiilor? Cui folosește scutul anti-balistic din Europa? În realitate, scutul de la Deveselu asigură protecție sau amenință? Dacă aş fi cinică, aş spune că pe unii îi protejează, iar pe alţii îi transformă în potenţiale ţinte prioritare. Dar spun doar că, probabil, acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim, ca state recent aderate la structurile NATO şi UE.

Ar putea escalada lucrurile peste nivelul retoricii ce induce ideea unui nou Război Rece? În această privinţă Preşedintele rus Vladimir Putin a lansat în cadrul SPIEF un mesaj fără echivoc pentru Uniunea Europeană: Hai, să lăsăm toate conflictele în urmă şi să ne vedem de afaceri. Nu sunt sigură dacă această declaraţie ar trebui să-i liniştească pe cetăţenii UE, dar în mod cert un climat propice afacerilor n-a omorât niciodată pe nimeni. Pe cale de consecinţă, let’s make business, not war !

Până una-alta însă, câteva întrebări și ipoteze de răspuns se impun cu precădere.

Qui prodest ? urmărind banii și nu doar…

Pentru Pentagon, argumentele amplasării elementelor scutului anti-rachetă din Europa s-au tot modificat în funcție de interesele economice și diplomatice, de politica externă a Casei Albe, de parteneriatele din cadrul Alianței Nord-Atlantice, de strategii și resurse.

Sigur, pentru București e cam dificil să valseze cu mereu schimbătoarele motivații livrate de la Washington, mai ales după semnarea acordului cu Iranul pe dosarul nuclear, care a „suspendat” cel puțin temporar „obiectul muncii” scutului anti-rachetă din Europa, confirmând involuntar semnalele date anterior de la Moscova, despre care am vorbit ceva mai devreme. În acest context, conflictul din Ucraina și intervenția din Crimeea a Federației Ruse a oferit politicii americane un fals dar aparent suficient de credibil argument în fața partenerilor din NATO pentru continuarea proiectului. Adică un fel de „Dragă Putin, ai dreptate, dar tot n-ai ghete roşii” (Sau ai?) Un fel de a căuta nod în papură, nu ştiu cum să mă exprim eu ca să nu devină intraductibil (sic!). Pe scurt, dacă ar dispărea un pretext, s-ar găsi imediat un altul.

Dar să revenim la bani. Faptul că la final, aflat în vizită în Germania, președintele Barack Obama le-a atras atenția membrilor NATO că SUA ar dori să-și recupereze o parte din banii investiți în elementele scutului anti-rachetă din Europa și a reiterat necesitatea creșterii bugetelor apărării sugerează că dincolo de strategii și amenințări reale de securitate, aici e un business. Cel al vânzărilor de armament, în care SUA ocupă primul loc. Iar dacă remarcăm lupta ce se dă în prezent între Raytheon și Lockheed Martin pentru piața europeană privind livrarea de noi sisteme antiaeriene și antirachetă sau updatarea celor existente[4], sau iritarea provocată de Turcia care a decis să investească într-un sistem propriu de inspirație chineză și lipsit de interoperabilitate cu cele ale NATO, devine evident care este interesul SUA și de ce își zăngăne armele la propriu și la figurat pe la granițele Rusiei.

Ca o completare de culoare la paragraful anterior, Raytheon le-a luat demult cireaşa de pe tort celor de la Lockheed Martin, cam de prin anul 1991, pe timpul războiul din Golful Persic, când rachetele lor Patriot au primit o mare expunere internațională, absolut întâmplătoare, desigur (îşi mai aduce cineva aminte de rachetele Patriot, cum zburau ele în toate direcţiile deşi ulterior s-a dovedit că Saddam nu prea avea ce balistice să lanseze?). Şi uite aşa au ajuns de la fabricanţi de tranzistori, frigidere şi aparate de aer condiţionat, la construcţia de aeronave şi la statutul de cel mai mare furnizor de echipamente radar şi de apărare antiaeriană, lucruri de care n-ar fi complet străin nici chiar Regatul Unit cu al său British Aerospace, că deh, „Nu-ţi pune încrederea în bani, dar banii pune-i la loc de încredere!”, ca să cităm din înţelepciunea anglo-saxonă.

Dar nu doar despre bani este vorba. Ci și despre ceva mult mai important pentru SUA: legitimarea acțiunilor sale sub umbrela NATO. Într-un mod similar celei a ONU. Iar singurul mod de asigurare a viabilității și unității Alianței Nord-Atlantice – și așa afectată de discrepanțele uriașe de resurse și dotări dintre membrii cu state vechi și noii veniți (cu precădere flancul estic format din statele defunctului Tratat de la Varșovia) – înseamnă livrarea perpetuă a unui inamic comun. Pentru asta e necesar un stat potent, viu, agresiv în apărarea intereselor sale legitime, dotat militar, influent și credibil, care să impresioneze și să poată fi etichetat de aparatul de propagandă drept un pericol la adresa tuturor. Dacă mai este și o putere nucleară, profilul e complet. Iar Rusia se încadrează perfect acestui tipar.

Amenințare versus oportunitate

De cealaltă parte, Rusia la rândul său a avut o serie de obiecții încă de când proiectul scutului anti-rachetă din Europa se afla pe planșele generalilor de la Pentagon. Însă a fost e reacție light, fracționată între obiecțiile la adresa SUA și cele la adresa NATO căreia americanii i-au pasat teoretic responsabilitatea deciziilor, lăsând să se scurgă către publicul larg informația că Rusia ar putea fi primită în Alianță sau că ar putea fi parte a scutului european și punându-l pe Ambasadorul de atunci al Rusiei la NATO, actualmente vicepremierul Dmitri Rogozin, să se descurce cu birocrația din stafful celor 28 de state membre. În mod evident, a fost un plan de păcălire a vigilenței Rusiei pe care Kremlinul l-a înțeles ulterior și a încercat să recupereze prin regândirea strategiilor militare și diplomatice pe termen mediu și lung.

La trezirea vigilenţei Federatei Ruse a contribuit şi duşul rece survenit pe 21 februarie 2008 la ora 3:26 AM, când nava de război USS  Lake Erie a lansat o singură rachetă RIM-161-SM-3 (similară celor instalate astăzi la Deveselu) uşor modificată pentru zbor exo-atmosferic, care a lovit și a distrus satelitul USA 193, aflat la o altitudine de 247 de kilometri deasupra Oceanului Pacific. Adică un fel de Războiul Stelelor de care nu mai văzuse nimeni până atunci. Ori fără sateliţi în ziua de astăzi eşti ca şi mort. Probabil pe oficialii ruşi i-a luat cu frisoane gândindu-se la securitatea propriilor sateliți răspândiți prin cosmos, deşi în aparenţă au tratat evenimentul cu oarecare indiferenţă.

Însă faptul că Rusia a început să practice la rândul său un discurs ambivalent nu prea a fost de ajutor la nivelul percepției comunității internaționale. Faptul că azi aflăm din gura reprezentanților politici și diplomatici ai Federației Ruse că scutul de la Deveselu este o amenințare clară la securitatea Rusiei, iar mâine oficiali ai armatei susțin că scutul nu reprezintă o problemă pentru rachetele Iskander, Topol-M sau Bulava sugerează mai degrabă că Rusia evoluează în aceeași paradigmă a conflictului și animozităților la nivel declarativ ca și SUA şi pare mai degrabă propagandă pură. Totuşi, un sâmbure de adevăr există. Sunt rachete despre care discută în termeni ambigui atât Vladimir Putin, cât şi oficialii americani, ca având capacitatea să penetreze scutul antirachetă. E vorba de cele din modelul SSN-30A, lansate relativ recent din Marea Caspică asupra unor ţinte din Siria şi care, susţin mai multe bloguri din domeniul militar, ar putea lovi cam peste tot în Europa, putând fi echipate atât cu focoase convenţionale cât şi nucleare. Aceste temeri sunt întărite de faptul că în 2013 SUA a ridicat obiecţii privind o posibilă încălcare a tratatului INF de către noua tehnologie, derivată, se pare, din cea a celei mai noi rachete de croazieră ruseşti, SSC-X-8.

Poate tocmai din această cauză, presa în general, nu doar cea cunoscută cu certă afiliere pro-atlantistă, a omis nuanța condițională din declarația președintelui Putin, anume că Rusia va lua la țintă România dacă se întâmplă ca armata și serviciile ruse să „observe” că scopul defensiv al facilității de la Deveselu este schimbat în unul ofensiv. Mai mult, deși corect punctul de vedere exprimat de Ministerul rus al Apărării, prin purtătorul său de cuvânt Gen. Maior Igor Konashenkov, potrivit căruia „Acuzațiile NATO cum că Rusia încalcă mecanismele de transparență militară în Europa sunt o încercare de a spori sentimentele anti-Rusia, în scopul de a crește cheltuielile militare ale Alianței. Este evident că adevăratul scop al acestor declarații … este stimularea intenționată a sentimentelor de panică și menținerea imaginii unui inamic comun”, personal nu am cum să nu observ că marșând la acest permanent conflict verbal, Rusia își face un deserviciu și își aduce propria contribuție la creșterea rusofobiei în spațiul european. Nu neg însă că și aceasta poate fi capitalizată și valorificată pentru creșterea propriilor capabilități militare și pentru inițierea, dezvoltarea și întărirea alianțelor militare pe care Rusia le are la rândul său la îndemână. Privind din această perspectivă, scutul de la Deveselu pare să fie mai degrabă un generator de oportunități decât o amenințare pentru Federația Rusă. Aşa cum, în mod similar, doctrina militară rusă conform căreia „Federaţia Rusă îşi rezervă dreptul de a folosi arme nucleare ca răspuns la utilizarea armelor nucleare sau a altor tipuri de arme de distrugere în masă împotriva ei şi (sau) a aliaţilor săi şi, de asemenea, în cazul unei agresiuni cu arme convenţionale împotriva Federaţiei Ruse dacă această ameninţă însăşi existenţa statului” reprezintă mai degrabă un generator de oportunități pentru SUA, decât o amenințare pentru NATO.

Pilula cu efect Placebo pentru flancul estic

În cele din urmă, dar nu lipsit de importanță, pentru România și liderii de la București, scutul anti-rachetă reprezintă proiectul-fanion al cooperării în domeniul militar și de securitate cu SUA, la rândul său partener strategic și lider în cadrul Alianței Nord-Atlantice. E o investiție majoră în securitatea României, a regiunii, a Europei și a întregului spațiu euro-atlantic și, potrivit „ghidului NATO” nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci are un scop de prevenție, descurajare și avertizare în cazul unui ipotetic atac cu rachete balistice. Evident, o motivație similară este livrată și pentru componentele scutului ce va fi instalat în Polonia. Iar ambele țări înțeleg foarte bine că își asumă riscul de a fi ținte prioritare în cazul unui conflict militar între Rusia și NATO. Cu alte cuvinte, România și Polonia încearcă să demonstreze că sunt parteneri siguri, predictibili și consecvenți cu obligațiile asumate atunci când au optat să se alăture Blocului militar vestic. Desigur, se impune în acest context întrebarea: asumare în schimbul a ce ? Are România garanția că NATO o va apăra la nevoie? Nu cumva, dincolo de retorica amenințătoare, scutul european este realmente benefic doar pentru statele din vestul Europei, măcar prin faptul că mai mută puţin atenţia de la unele din ele, iar pentru țările de pe extremitatea estică a NATO este asemenea unei pilule costisitoare și cu efect Placebo contra spaimei monstruoase de ruși? Cel mai probabil, așa este: generezi problema, apoi vii cu soluția aparentă de rezolvare, care evident costă. Efectul ar putea funcționa la o adică și pentru Rusia, doar că în sens contrar.

Apoi, o ipotetică deturnarea rolului defensiv al scutului de la Deveselu în unul ofensiv (realitatea că înlocuirea rachetelor interceptoare cu unele ofensive este posibilă, chiar oficialii americani nu prea se mai străduie să o nege) înseamnă deja o decizie prealabilă de conflict militar între NATO și Rusia, ceea ce pare puţin probabil, nimeni nu-şi doreşte cu adevărat un război cu Rusia, mai ales unul nuclear. Război în care, cu sau fără scut, România s-ar afla oricum în prima linie. Pentru că România înseamnă NATO, chiar dacă uzual pare că înțelege mai degrabă doar care-i sunt obligațiile, nu și drepturile și interesele de membru aliat, mai ales de aliat cu statut de frontieră, de „încasator şef” în caz de conflict, cel puţin în primă instanţă.

Și tot ipotetic se impun următoarele întrebări: dacă fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia nu ar fi optat pentru integrarea în NATO și UE, nu cumva probabil ar fi avut toate șansele să experimenteze o infuzie sporită de democrație de tip ”euromaidan”?Ce-ar fi putut face atunci Rusia pentru ele? Probabil nimic concret – în timp ce focarele de violență s-ar fi înmulţit exponenţial. Mai mult, s-ar fi simțit Rusia mai puțin vulnerabilă cu multiple focare de instabilitate de tip Ucraina în jurul său? Desigur, nu. Răspunsul este cu mult mai predictibil decât riscul de securitate generat de scutul anti-rachetă de la Deveselu, şi concluzia nu poate fi decât una singură: dincolo de propaganda de headline și vânzările de armament utile ambelor părți, nimeni nu are voie să împingă lucrurile până dincolo de punctul în care nu mai există cale de întors. Nici Rusia și nici măcar NATO !

So, ladies and gentlemen, let’s return to the usual (and peaceful)business !

Original file published by Russian magazine New Defence Order. Strategy.

[1] Baza de la Redzikowo (Polonia) va fi parte componentă a sistemului american de apărare antirachetă dezvoltat în Europa şi a arhitecturii antirachetă cuprinzătoare a NATO, urmând să constituie faza a III-a a dezvoltării componentei europene a sistemului american de apărare antirachetă (European Phased Adaptive Approach / EPAA), cu termen pentru finalizarea lucrărilor în anul 2018.

[2] http://www.dailymail.co.uk/news/article-3614027/Vladimir-Putin-warns-Poland-Romania-caught-crosshairs-Russian-rockets-hosting-defence-shield-considers-threat-national-security.html

[3] Facilitatea americană găzduită la Deveselu înglobează un sistem radar SPY-1, dar și interceptori SM-3. Aceste rachete sunt produse de corporația Raytheon și pot fi lansate de pe nave dar și din baze terestre precum cea de la Deveselu. Ele pot intercepta rachete cu rază scurtă sau medie de acțiune în faza mediană sau finală a traiectoriei lor.Pot angaja rachete inamice și în spațiul extraatmosferic. Nu se știe exact raza de acțiune a acestor interceptori. Racheta SM-3 lovește racheta inamică pentru a o distruge, de aceea nu conține încărcătură explozivă.

[4] http://www.reportlinker.com/report-summary/Aerospace-And-Defence/83407/Missile-Industry-in-the-United-States.html