Cele trei imperii s-au dus, România a rămas (I)

  • ORIENTUL EXTINS
  • 0
  • 12370 Views
  • 7 October 2016

Gustav Rasch[1] spunea că „Țăranul român compune partea cea mai însemnată a poporațiunii din România, e laborios, moderat, frugal și îndestulat … Deși a suportat trei secole jugul turcesc, acea domnie turcească, care a depravat,  ruinat și despopulat țara, nu și-a pierdut conștiința nobilei sale origini de la cel mai mare popor, ce a fost odinioară pe pământ. Dacă-l întreabă cineva de străbunii săi, răspunde: „sum roman” , precum ziceau strămoșii lui „Civis Romanus sum”.

Un alt german, pe nume D.R. Henke, într-un studu intitulat „Rumänien”, vorbind despre urmașii daco-romanilor spunea că „românul are peste tot un caracter blând, onest, credincios, amical, binefăcător; iubește curățenia, este amabil și ospitalier cu străinii. Are o minte și o judecată trează și o pătrundere ageră.  Românul se aclimatizează ușor cu țările străine, însă își iubește patria cu un devotament rar și suferă mult de dorul ei. Nu-i lipsesc amorul de patrie, curajul și bravura: nu-i lipsește ideea și priceperea de ordine și disciplină; este onest și credincios încât i se poate  concrede (încredința n.a.) orice avere fără de cea mai mică grijă. Se caracterizează cu deosebire prin inteligență foarte înaltă și o rară capacitate pentru cultură…[2]

România, potrivit majorității lucrărilor de specialitate, cât și din punctul de vedere al încadrării politice, este poziționată în centrul sud-est european, având, totodată, și particularitatea de a se afla la confluența Orientului cu Occidentul, ceea ce ce îi conferă o geografie și o istorie  aparte. Este formată din trei provincii istorice de bază, Moldova, Muntenia și Transilvania și în acest format, de-a lungul timpului, a supraviețuit, în ciuda unui destin sinuos și foarte zbuciumat.

Istoria României trebuie înțeleasă în strânsă legătură cu celelalte provincii românești, iar ca moment de debut poate fi considerat momentul colonizării Daciei, prin marele Împărat Traian, cu coloniști aduși din imperiul Roman (ex toto orbe Romano), după ce dacii, un popor extrem de războinic, a fost în parte exterminat. Ceea ce a mai rămas a luat calea munților sau au ales alte teritorii din jur. Columna lui Traian – înălţată la Roma – şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc în piatra basoreliefurilor despre această încleştare militară. Columna lui Traian reprezintă nu numai certificatul de naştere al poporului român, ci și faptul că suntem urmașii unui mare popor latin.

Provincia a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi adoptarea definitivă a limbii latine. Patria nouă se numea Dacia Augusta sau Dacia Felix, înlăuntrul căreia colonii romani împreunați cu băștinașii au semnat actul de naștere a unui popor daco-roman, ca singurul descendent al Imperiului Roman de Răsărit; limba română este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania; România reprezentând o oază de latinitate în această parte a Europei. Mai târziu, în Evul Mediu, occidentalii vorbeau despre această populație ca fiind italienii de la Dunăre.

În decurs de 160 de ani, Dacia Traiană s-a ridicat la un nivel de dezvoltare economică de invidiat, devenind una dintre cele mai avute provincii din Imperiul Roman. Zecile de cetăți, legate între ele prin căi de comunicație pietruite, bisericile alături de templele, amfiteatrele, băile și apeductele dovedesc starea înfloritoare a vechii Dacii.

Acestei perioade fericite îi urmează o alta, de această dată barbară. Din străfundurile Asiei, din Deșertul Arabiei sau din codrii întunecați ai Europei nordice năvălesc o serie de neamuri migratoare pe pământurile daco-romane. Majoritatea popoarelor au fugit din calea barbarilor, numai descendenții daco-romani au rămas pe loc, neclintiți precum granitul, pentru a da piept hoardelor năvălitoare. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu de latinitate din punct de vedere militar şi politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale.

Și totuși, simbioza etno-culturală și religioasă dintre daci şi romani s-a finalizat în sec. VI – VII, prin formarea poporului român. Prin urmare, în sec. VI – VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină, cu mult înaintea altor popoare din jurul nostru. Biserica românească este una dintre cele mai vechi biserici creștine din Europa și din lume și, pe deasupra, este apostolică, pentru că românii, încă de la începuturile lor, au fost creștinați de Apostolul Andrei

După anul 602 o ramură slavă se stabilește la sud de Dunăre, fondând aici o formațiune statală puternică (ţarat bulgar), în sec. IX. Daco-romanii de aici au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi de grosul puternic românesc de la nord de Dunăre, ceea ce a determinat ca numărul românilor din sudul Dunării să scadă continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, în ciuda valurilor de popoare migratoare, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, descendentă a Imperiului Roman, dislocată la peste 2500 de km. spre est de Roma.

Romanii din Dacia Vecchia au reușit să scape de barbari către secolul X și începură a forma, în zonele subcarpatice, primele lor formațiuni statale. Surse bizantine, slave şi ungurești şi, mai târziu, surse occidentale, menţionează existenţa formațiunilor statale ale populaţiei româneşti – cnezate şi voievodate. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, autonome: Țara Românească (Valahia), Moldova şi Transilvania, toate acestea având aceeași limbă, aceeași religie, aceleași obiceiuri și cultură. În plus, toate aceste trei entități românești, prin poziția lor geografică, erau așezate la intersecția unor mari zone de influență geo-strategică. Trebuie să menţionăm existenţa imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificării entităţilor statale româneşti şi chiar au ocupat – pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă – teritoriile româneşti. De exemplu, la vest, românii au trebuit să facă faţă politicii de cucerire dusă de regatul ungar. În ciuda rezistenţei cnezatelor şi voievodatelor româneşti, ungurii au reuşit în sec. X – XII să ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (până la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom).

Pe când șesurile de la Dunăre erau ocupate de cumani, Radu Negru, Ducele Făgărașului, cu o armată numeroasă și bine pregătită, ocupă o parte din teritoriul, întemeind Țara Românească, cu capitala la Câmpulung Muscel și mai târziu la Curtea de Argeș.

Dacia Superior (ținuturile dintre Carpați și Tisa) se aflau în acele vremi divizate în mai multe formațiuni (ducate): Ducatul lui Gelu (Ardealul de astăzi); Ducatul lui Menumorut (ținutul dintre Mureș, Tisa și Someș) și a lui Glad (Banatul de astăzi). Este interesant de arătat că aceste provincii au venit succesiv sub stăpânire maghiară, însă nu au fost cucerite cu arma, ci mai cu seamă prin legături de căsătorie.

Secolul al XIV-lea, în condițiile declinului puterii unor centre politice de forță vecine (polonii /leșii, ungurii / maghiarii, tătarii), fixează mai bine statele feudale, în sudul şi estul lanţului muntos al Carpaţilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1330, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat, adeseori, în sec. XIV şi XV, să anexeze sau să țină sub dominație cele două state feudale, dar nu au reuşit.

În cea de-a doua jumătate a sec. XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti: Imperiul Otoman. După ce au pus prima dată piciorul pe pământul european – în 1354 – turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel că flamura verde cu semilună a Islamului flutura deja în sudul Dunării la anul 1396.

Singure sau în alianţa cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţa cu voievodatele vecine ale celorlalte două principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Țării Românești (1386-1418) şi Vlad Tepeş-Dracula[3] (1456-1462), precum şi voievodul Moldovei Ştefan cel Mare și Sfânt, un adevărat  „Atlet al lui Cristos”, după cum a fost numit de Papa Sixt al IV-lea (1457-1504), precum şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele lupte de apărare împotriva turcilor otomani, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei.

Vlad Țepeș-Dracula rămane o figură importantă a secolului al XV-lea, un model pentru aspirațiile românilor referitoare la libertate și independență. Prin acțiunile sale politice și militare abordate cu simpatie și cu mari speranțe de toate țările din sud-estul Europei, Vlad Țepeș a fost într-adevăr o personalitate politica de prim rang a timpului său.

Istoria Românilor ne arată că efectele pozitive economice ale relațiilor comerciale dezvoltate se datorau trecerii negustorilor prin teritoriile românești dintre Carpați și Marea Neagră, atuurile oferite de circuitele economice care treceau în mod necesar de-a lungul munților și apelor Moldovei sau Munteniei. Încă din perioada migrației tătarilor, Europa și Asia au fost legate prin două importante drumuri comerciale, care treceau unul prin Moldova (drumul care venea din Europa Occidentală prin Liov trecea prin Suceava și apuca către Crimeea), altul prin Țara Românească (trecea prin Muntenia spre cetățile Chilia și Cetatea Albă iar de aici, pe apă, în Crimeea și Extremul Orient din comerțul de tranzit). Marile centre de comerț occidentale își transportau produsele pe drumurile care treceau prin Transilvania și Țara Românească spre Bizanț și spre Imperiul Otoman, în timp ce orașele hanseatice trimeteau produsele pe drumurile de la Liov.

Atât domnii moldoveni, cât și cei munteni obțineau multe venituri din comerțul de tranzit, ceea ce dovedeșe că prin poziția geografică țările române erau angrenate într-o rețea densă comercială, înscriindu-se în acest fel în angrenajul economic al lumii.

Trebuie menționat faptul că domnitorul Vlad Țepeș, pe vremea cât a fost vasal ungurilor, era şi comandant de frontieră, cu responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ţara Românească şi Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică.

După Căderea Constantinopolului (1453), întreaga Peninsulă Balcanică a devenit teritoriu turcesc, iar Marea Neagră devine lac turcesc. Turcii continuă expansiunea la nord de Dunăre, ocupând Belgradul în 1521, şi Regatul ungar în urma Bătăliei de la Mohaci în 1526. Țările Române se văd încercuite şi se văd obligate să recunoască autoritatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. Țara Românească și Moldova, deţinând și apărând propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea Constantinopolului, să cultive tradiţiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, păstrarea religiei ortodoxe răsăritene; pe teritoriul lor învăţaţi din toată Peninsula Balcanică, la adăpost de Islamul intolerant și exclusivist, au putut gândească și să elaboreze liniile de referință pentru renaşterea culturală a propriilor naţiuni.

Prin urmare, din acest moment de cumpănă a istoriei (secolele XV-XVI), rolul Țărilor Române față de Europa este de apărare a creștinătății în fața ofensivei semilunii otomane, deci și a culturii occidentale. Totodată, al doilea rol important a fost acelade salvgardare spirituală a popoarelor ortodoxe supuse turcilor, rol izvorât din calitatea de păstrător al tradițiilor ortodoxe bizantine.

Sfărşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul (1593 – 1601), cel care a unit pentru prima dată cele trei teritorii româneşti, bravul voievod, fiiind călăuzit de un vis frumos scris în trei cuvinte: „pro Republica Cristiana

Acțiunile de unire și naștere a unui popor mare în spațiul românesc au avut drept cauze excesele turcești în raport cu acese țări de la nord de Dunăre, atentatul acestor hoarde otomane la independența românilor și, mai ales, asupra atentatul asupra conștiinței naționale, cu riscul asumat de a ști că Imperiul Otoman reprezenta una dintre puterile militare ale timpului.

Omorârea lui Mihai din ordinul generalului de origine albaneză Gheorghe Basta, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591 – 1606), nu a atins scopul gândit de dușmanii săi. Generalul asasin a murit dezonorat, din punct de vedere militar. Mihai Viteazu, în ciuda eroismului său și a visurilor sale, nu a putut face față principalelor puteri ale vremii: Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (creștin) și Imperiului Otoman. Împaratul Rudolf II (1576-1612) a fost silit să cedeze Austria, Ungaria, apoi Cehia fratelui său Matei, iar Țările Românești, alături de întreaga creștinătate a sud-estului european, aveau să mai rămână peste două secole sub stăpânire turcească.

Sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII aduce schimbări politice atât în centrul, cât şi în estul Europei. Imperiul Otoman a eşuat în tentativa sa de a captura Viena în 1683 şi, prin urmare, Imperiul Habsburgic şi-a început expansiunea către sud-estul Europei.  Un alt actor puternic își face apariție în zona europeană – Rusia. Aceasta a atins prin cuceriri succesive, sub Petru cel Mare, (1696 – 1725) râul Nistru, devenind astfel vecinul de (răsărit) al Țării Moldovei. În arhitectura geopolitcii Principatelor Româneşti intră expansiunea rusească.

Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apăra vechile poziţii, a introdus în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) „regimul fanariot”, care a durat până în 1821, şi sub care Sublima Poartă desemna în cele două principate domnitori greci, recrutaţi din Fanar (un cartier al Istanbulului), care erau consideraţi fideli ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economică a luat proporţii, la fel ca şi corupţia. Au fost introduse o serie de reforme sociale (abolirea șerbiei) şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european. Autonomia internă, deşi limitată, a fost conservată la bază, în cele două principate, care au continuat să fie entităţi distincte în Imperiul Otoman. Veacul fanariot a înregistrat repetate și dureroase încălcări ale teritoriului românesc, precum și atacuri la adresa conștiinței naționale. Practic Țările Române s-au aflat la cheremul marilor puteri.

Situate la graniţa celor trei mari imperii şi râvnite de toate trei, Ţara Românească şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, teritorii de confruntare şi de bătălii sângeroase, pe care armatele imperiilor le-au desfășurat. Teritoriile românești au fost sub ocupaţie militară străină și au fost silite să îndure nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocări de populaţie şi amputări de teritorii dureroase. De exemplu, Austria, a anexat Oltenia temporar în urma păcii de la Pasarowitz (1718-1793), iar Banatul a trecut sub dominaţia Imperiului habsburgic, pentru a-i asigura Vienei o sursă de venituri cît mai rentabilă. Imperiul a acordat o atenţie deosebită reorganizării exploatăriilor miniere, precum şi reorganizării exploatărilor metalurgice, a făcut o serie de colonizări cu lucrători germani (șvabi) renumiţi pentru seriozitatea, rigurozitatea şi precizia tipică ceea ce a făcut ca industria metalurgică şi minieră să ia avânt. Aceiași soartă o va avea și Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat, în baza Tratatului de Pace de la București (28 mai 1812) partea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru (numit mai târziu Basarabia), cea mai frumoasă și cea mai scumpă provincie a Moldovei istorice.

În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au loc mari transformări economice şi sociale, modelele feudale statale fiind la sfârșitul existenței lor. Germenii capitalismului se dezvoltă, rețelele comerciale iau avânt, iar produsele româneşti intrau, încetul cu încetul, în circuitul economic oriental. Ideea naţională, ca pretutindeni în Europa, avea să devină visul înălţător al intelectualităţii, aceasta fiind conectată la Occident,  prin cordonul ombilical al bisericii greco-catolice, realizată de casa de Habsburg între anii 1699-1701.

Unirea bisericii ortodoxe din Ardeal cu Roma a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvăneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate că românii deţineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau încă consideraţi „toleraţi” în propria lor ţară), a fost pornită de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de un grup inimos de intelectuali din cadrul mişcării numită „Şcoala Ardeleană”: Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Aceşti cărturari patrioți au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult: faptul că ei au avut o existenţă neîntreruptă ca populaţie autohtonă, deci continuitate. Românii ardeleni s-au dovedit luptători adevărați, pentru că își revendică drepturile în fața Curţii din Viena, într-o lungă petiţie. Este vorba de  Supplex Libellus Valachorum (1791), care, din nefericire, însă, n-a primit nici un răspuns. Problema Renaşterii în Ţara Românească a fost exprimată în cadrul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu (1821).  Apare, în sfârșit, momentul istoric, când Principatele Române au început să se depărteze ușor, ușor de lumea otomană orientală şi să îşi spună cuvântul în spaţiul spiritual al Europei de Vest, de care era legată prin religie, cultură și civilizație. Conştiinţa faptului că toţi românii aparţin aceleiaşi naţiuni se generalizase şi uniunea tuturor românilor într-un singur stat independent a devenit ideal național.

Un vânt de libertate începe să bată dinspre vest: revoluția  de la 1848, care s-a „abătut” şi asupra Principatelor Române. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali străluciţi precum Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi alţii. Cele trei imperii nu vor fi de acord cu asemenea avânt revoluționar, căci puneau în pericol simbolul puterilor monarhice.  Are loc intervenţia brutală a armatelor otomane, ţariste şi habsburgice (1848-1849), stopând, pe moment, elanul revoluționar al românilor, dar nu și valul de înnoire în favoarea ideilor democratice.

Românii și teritoriile românești au fost de multe ori favorizate de-a lungul istoriei lor de unele circumstanțe externe favorabile. Este și cazul Războiului din Crimeea (1853-1856), când Rusia pierde în fața Porții, eveniment care pune sub semnul întrebării fragilul echilibru european. Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) pune problema statutului Principatelor Dunărene: Valahia şi Moldova. Tratatul de la Paris stipula, de asemenea,  revenirea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia la 1812; navigaţia liberă pe Dunăre; stabilirea unei Comisii Europene a Dunării; statutul de neutralitate a Mării Negre. În 1857 sunt convocate Adunările Ad-hoc la Bucureşti şi Iaşi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856 și, pe acest temei, toate categoriile sociale participante la aceste adunări au hotărât în unanimitate să unească cele două Principate într-un singur stat. Românii au ales la 5 / 17 ianuarie 1859, în Moldova, şi la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, în Ţara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domnitor unic, realizând, în aceste fel, de facto, unirea celor două Principate. Prin unirea cea mică, iată, se naște Statul Naţional Român (24 ianuarie / 5 februarie 1859), care și-a luat numele de România şi îşi stabilește capitala la Bucureşti.

După șapte ani de domnie, plină de progres și renaștere,  Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice, drept urmare unor intrigi politice. Cu acordul Marilor Puteri  și al Porții Otomane, este adus pe tron ca prinţ conducător al României Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, sub numele de Carol I.

Este promulgată Noua Constituţie (1866), fiind proclamată România, stat monarhic constituţional. Poarta a întărit alegerea lui Carol, a recunoscut dcreptul ereditar la succesiunea de domnie, dreptul de a avea o armată permanentă de 30.000 de militari și alte multe drepturi ce le au numai domnii de sine stătători.

Aici se încheie un capitol dramatic al moldo-românilor. Realizarea statului român a fost împlinită la capătul unor multitudini de amenințări și suferințe, precum și a nenumărate bătălii sângeroase pe care le-au avut de suportat românii în decursul atâtor secole. Românii de o parte și de alta a Carpaților, așezați de istorie și de Dumnezeu în calea răutăților au trebuit să facă față, de-a lungul existenței sale, lăcomiei și dominației a trei imperii: la est Imperiul Țarist, la vest cel Austro-Ungar și la sud  cel Otoman. În ciuda acestor mari dureri ale facerii poporului și statului Român, limba și naționalitatea au rămas intacte, drepturile națiunii au fost conservate prin tratate și capitulațiuni, prezentându-se, de acum Europei, ca un stat nou plin de viață și de putere regenerată și întărită.

Numai că drama românilor nu se încheie odată cu fondarea statului național. Greul de aici începe, pentru că românii mai au multe datorii de împlinit și multe juguri de îndurat.

Articolul a fost publicat in numarul  3 / 31 / 2009 al Revistei GeoPolitica   http://geo.finand.ro/318/romania-intre-imperii/

[1] Prof.univ. dr. A.P. Alessi și M. Popu, Rezbelul Oriental, Editura lui Paul Cieslar, Gratz, 1879, p. 69.

[2] Ibidem.

[3] Prin lucrarea lui Bram Stocker ”Dracula”, Vlad Țepeș devine subiect de roman, stârnind un ecou extraordinar în toată lumea și intrând definitiv în legendă. În literatura anglo-saxonă, acest nume a fost dat unui vampir care punea în pericol existența Angliei, neavând vreo legătură cu voevodul român.  Reinviată și amplificată cu mijloace moderne, această legendă a revenit, s-a amplificat, a inspirat zeci de ecranizări cinematografice, a menținut și menține, în actualitate, atenția opiniei publice, cu prioritate în țările vest-europene și în  SUA. Vlad Țepeș a murit catolic (n.a.)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Researchers from Six Countries Discussed the Challenges for International Psychological Security in the Context of the Use of Artificial Intelligence

  • 0
  • 22492 Views
  • 23 November 2020

On 12 November 2020, a panel discussion "Artificial Intelligence and International Psychological Security: Theoretical and Practical Implications" was held at St. Petersburg State University as part of the international conference "Strategic Communications in Business and Politics" (STRATCOM-2020).

The discussion was moderated by Konstantin Pantserev – DSc in Political Sciences, Professor of the St. Petersburg State University,

citește mai mult

AVENUES FOR A WAY-OUT FROM RUSSIA – EU STALEMATE

  • 0
  • 11090 Views
  • 2 July 2020

PASHENTSEV, EVGENY (ED.), 2020.  STRATEGIC COMMUNICATION IN EU-RUSSIA RELATIONS.  PALGRAVE MACMILLAN

This book  , edited by Evgeny Pashentsev, brings together a series of chapters written by Russian and non-Russian scholars

citește mai mult

The Past and Contemporary Russia

  • 0
  • 11310 Views
  • 18 June 2020

The breakaway region of South Ossetia announced in May that its capital, Tskhinvali, would also be known as Stalinir.  Co-naming the capital after the former Soviet leader, Joseph Stalin, its president – Anatolii Bibilov – stated in his decree that the move was to 'preserve historical memory in connection with the 75th anniversary of  Victory in the Great Patriotic War of 1941-1945'  – until it had

citește mai mult

Azebaijan, cheia geostrategică a Asiei Centrale

  • 0
  • 19456 Views
  • 13 February 2018

După destrămarea URSS, Azerbaijanul a fost statul ex-sovietic care alături de    republicile Baltice a avut o dezvoltare constantă și durabilă. Desigur, aici pot fi adresate unele critici regimului de la Baku cu privire la democrație, care în opinia multor analiști este doar mimată la Baku. Însă faptul adevărat este că acest stat a reușit să își gestioneze eficient resursele de care dispune pentru a deveni o societate prosperă. I se atribuie Azerbaijanului etichet

citește mai mult

What Can Democrats Learn From Alabama’s Doug Jones?

  • 0
  • 12291 Views
  • 30 November 2017

In ordinary circumstances, Doug Jones would already be preparing to move to Washington DC. The former prosecutor famous for convicting KKK members for a church bombing is up against gay bashing, God and gun lovin’, twice kicked out of elected office, Judge Roy Moore. A man who has eight accusers of sexual assault, all of whom were underage at the time of the allegations.

Yet, if one looks at all the recent polls, they show a ti

citește mai mult

Azerbaidjanul, petrolul și românii

  • 0
  • 11990 Views
  • 7 October 2016

Întotdeauna, statele sunt nevoite să își apere poziția pe marea tablă a geopoliticii, uitându-se cu grijă la vecini, dar și la puterile regionale. Această regulă presupune nu doar poziția ofensivă, ci și valorificare atuurilor, astfel încât să devină piese care contează pe „câmpul de analiză”, iar nu elemente neglijabile, care sunt măturate dintr-o dată de cei ce au suficientă putere să mânuiască piesele.

Caucazul, ca regiune geopolitică, nu face nici ea excepție

citește mai mult

Senate Races to Watch in the 2022 Midterms

  • 0
  • 231 Views
  • 30 July 2021

An oddity for the party of power, Democrats are favoured to keep the Senate in next year’s mid-terms.

With a 50-50 Senate the Democrats have a favourable map coupled with numerous Republican retirements (open seats are traditionally harder to defend). Recent analysis by Alan L. Abramowitz also showed that to stand a ‘good chance’ of keeping control of the Senate Democrats would only need to maintain single digit lead on the gene

citește mai mult

What Happened to the BRICS?

  • 0
  • 10077 Views
  • 18 June 2021

It was 2012 and I remember what my supervisor told me well: BRICS are the future, and this is where the research (and) money will be going. In my American history class a few months earlier, the lecturer told us: BRICS will define the twenty-first century.

[B]razil, [R]ussia, [I]ndia, [C]hina and [S]outh Africa were the talk of Wall Street for a decade. Just days after 9/11, Goldman Sachs’ Jim O’Neil coined the term in a paper c

citește mai mult

British Labour’s Russia Problem

  • 0
  • 10433 Views
  • 23 April 2021

The British Labour Party were never short of ‘Russia problems’ in the twentieth century. Its first government was brought down by the fraudulent Zinoviev telegram whereas its second, and most successful, helped start the Cold War. But in 2017, Jeremy Corbyn was accused of apologising for Vladimir Putin.

Following the Skripal poisoning, Corbyn called for ‘absolute evidence of guilt’ from the Russian state rather than an outright

citește mai mult