Problema filiației culturale multiple a identității rusești a reprezentat de-a lungul ultimelor trei secole și ceva o constantă a preocupărilor elitelor din Rusia, cunoscând un reviriment alimentat ideologic și politic în deceniile de după destrămarea Uniunii Sovietice și rămânând extrem de actuală în cea mai strictă contemporaneitate. În discursul acestor elite problema identității rusești lua inevitabil în considerare raportarea Rusiei la genomul cultural și instituțional european – fie în sensul unei adaptări necesare și preluări ale structurilor europene occidentale, fie, dimpotrivă, în sensul „slavofil” de secol XIX, pentru care reconstrucția Rusiei presupunea în primul rând revenirea la valorile și instituțiile Rusiei Kievene (de dinainte de invazia tătaro-mongolă), adică cultivarea unui spirit slav european democratic, dar ortodox, și opus bolilor civilizației occidentale-catolice. În ciuda acuității acestei opoziții până în secolul al XX-lea, contextul istoric și politic al Rusiei țariste nu a favorizat tranșarea definitivă a acestei probleme în sensul în care puterea imperială, pe de o parte s-a folosit de ideologia slavofilă pentru a promova o politică panslavistă, iar pe de altă parte a asumat în diverse momente un proiect de apropiere față de Europa (început în mod asumat și radical de către Petru cel Mare). În secolul XX, odată cu revoluția bolșevică, problematica europenității spiritului rus sau a singularității acestuia cunoaște o diminuare atât în intensitate, cât și în mize politice, fiind substituită de ideologia comunist-internaționalistă.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice însă, în noul context orientat ideologic către debarasarea de doctrina comunistă, problematica identității naționale și culturale revine din nou în actualitate. După perioada haotică a „sălbaticilor ani ‘90” (după cum denumesc rușii înșiși anii președinției lui Boris Elțin), la nivelul establishment-ului rus începe să se cristalizeze o concepție statală și geopolitică care favorizează altă atitudine identitară. Dacă sfârșitul Războiului Rece atrăgea după sine promisiunea unei adaptări a societății rusești la standardele economice și politice ale lumii democratice occidentale (euro-atlantice), în anii 2000, pe fondul unui reviriment economic al Rusiei asistăm mai degrabă la emergența unui discurs care reclamă rolul de mare putere pentru Kremlin – care din această poziție forte nu mai are nevoie să se adecveze instituțional și politic la standarde liberal europene. În acest context, ideea unei singularități nu doar politice, ci și civilizaționale a Rusiei aduce în prim-planul diverselor discursuri istorice, culturale și ideologice conceptul de „eurasianism” ca fiind definitoriu pentru identitatea și destinul istoric național.

Acest articol nu își propune o analiză a relevanței și instrumentării politologice sau geopolitice a conceptului de „eurasianism” în Rusia contemporană, ci propune cititorilor un excurs în hățișul luărilor de poziție și al comentariilor unor lideri de opinie în legătură cu identitatea europeană și asiatică a lumii rusești. Punctele de vedere pe care le vom aduce în discuție sunt cu atât mai interesant de comparat, cu cât provin din sfere diferite ale elitei rusești: mediul politic intern, diplomația externă și diaspora intelectuală. Fără a mai întârzia în prezentări, să ascultăm aceste puncte de vedere.

1. În anul 2005, ziarul central „Izvestia” adresa unor experți întrebarea: „Este Rusia o țară Europeană?”. Primul răspuns publicat îi aparținea lui Aleksandr Dughin – liderul Mișcării Eurasiatice, ideologul și promotorul „ideii eurasianiste”:

„Rusia nu este o țară europeană. Rusia este o țară eurasiatică. Ea îmbină elemente ale unor tendințe orientale și europene. Dar acestea se suprapun peste un sol esențialmente asiatic, care prevalează. Rezultatul este o sinteză originală alcătuită din trăsături orientale, asiatice și occidental-europene. Prin urmare Rusia este o țară eurasiatică și reprezintă o civilizație distinctă. Ea nu trebuie comparată cu Franța, Germania, Irak sau Turcia. Rusia trebuie comparată cu însăși Europa sau cu India – ca o civilizație. Pentru că Rusia este o civilizație eurasiatică de sine stătătoare. Iar în termeni europeni ea este de neexplicat”. (https://iz.ru/news/301937)

Acest text este interesant în primul rând din cauza subtextelor, nu neapărat evidente la prima vedere, care îl determină: unul de istorie speculativă și unul (geo)politic. Pe de o parte Dughin reclamă o identitate rusească ce se construiește istoric la intersecția dintre valori – atât europene, cât și orientale. Pe de altă parte, această sinteză rusească generează, în opinia sa, o singularitate civilizațională pe care nu doar că nu o putem înțelege reducând-o la elemente de import din Europa și Asia, dar pe care trebuie să o credităm cu un destin și o vocație politică demne de statutul său de civilizație sui-generis. Afirmația că „Rusia nu este o țară europeană” nu se referă nici la vreo întârziere nefericită în raport cu Europa, nici la vreo evaluare pesimistă a identității rusești în raport cu aceea a Bătrânului continent, ci, dimpotrivă, postulează cu mândrie și optimism o forță a civilizației rusești care este incomparabil superioară puterii statelor naționale, atât din Europa, cât și din Asia. În orice caz, ultimele două fraze citate ne oferă o sugestie de interpretare a atitudinii lui Dughin: civilizația „eurasiatică de sine stătătoare” este superioară celei europene tocmai pentru că „în termeni europeni ea este de neexplicat”. Totuși, în pofida acestei sugestii, este clar că Dughin imaginează o superioritate a Rusiei, extrăgând-o din concertul națiunilor Europene, și ridicând-o la nivelul unei civilizații, al cărei reper rămâne în mod evident Europa (evocarea Indiei ca termen de comparație civilizațional pare mai degrabă retorică și inofensivă).

2. Într-un articol intitulat „Noua răpire a Europei”, publicat în anul 2009 în revista britanică „European Voice” (devenită ulterior „Politico Europe”), reprezentantul permanent al Rusiei la NATO, Dmitri Rogozin, își începe pledoaria pentru identitatea europeană a Rusiei deplângând miopia mass-mediei occidentale care contrapune în mod artificial Europa și Rusia în calitate de civilizații absolut diferite, cu valori distincte:

„Rusia este și va rămâne pentru totdeauna un stat european, care reprezintă vectorul estic al dezvoltării culturale și politice a Europei. […] Elitele occidentale speră să substituie procesului globalizării planuri de însănătoșire a civilizației europene. Însă aceste noi proiecte precum extinderea NATO către est sau „Parteneriatul Estic” reprezintă pentru Europa un pericol mai mare chiar și decât lipsa de acțiune. Cu cât se extinde sfera de responsabilitate a NATO și UE, cu atât ele devin mai slabe. Luând asupra sa povara problemelor și conflictelor jumătății estice a Europei, Occidentul își vlăguiește spiritul civilizației sale. Fie că Bruxelles-ului îi convine sau nu, Rusia devine centrul tradiției europene, ducând cu încredere cultura europeană în pământuri estice. […] Rușii au extins Europa până la granițele Alaskăi și a insulelor Kurile. Oricare ar fi problemele de dezvoltare ale Rusiei, ele sunt insignifiante în comparație cu problema supraviețuirii civilizației europene. Poate că Occidentul a reușit să intre în posesia statelor din Estul Europei, dar în esență, în plan cultural și spiritual, Europa Occidentală nu crește, ci se veștejește”.

 (http://inosmi.ru/world/20090625/250143.html)

În ciuda afirmației cu care debutează fragmentul citat (conform căreia Rusia este neîndoielnic un stat european), Rogozin pare că-l continuă pe Dughin în ce privește ideea superiorității istorice a Moscovei în cea mai strictă contemporaneitate. Din discursul lui Rogozin reiese în plus față de Dughin nu doar că Rusia are o vocație civilizatorică (de data asta europeană, orientată spre est), dar și că Europa însăși a ajuns în secolul XXI infirmă; ea (Europa) „se veștejește”, incapabilă să asigure supraviețuirea propriului genom civilizatoric. Spre deosebire de Dughin, însă, la Rogozin nu apare deloc referirea la „eurasianismul” identității rusești (până și teritoriile asiatice ale Rusiei fiind considerate europene), tocmai pentru că autorul articolului se adresează unui public strict european, încercând să îl convingă că Europa ar face bine să nu se mai extindă spre Est, și că Rusia – europeană și ea – ar putea să se achite cu brio de această sarcină. Pare că Rogozin identifică „extinderea” UE cu o vocație expansionistă, de cucerire, iar presupusa incapacitate a Europei de a duce la împlinire acest proiect e văzută ca un semn al „vlăguirii spiritului civilizației sale”. În această lectură, asumarea de către Rogozin a unei identități statale rusești strict europene pare subordonată unor obiective politice de moment.

3. Dacă în primele două discursuri cu privire la identitatea civilizatorică și statală rusească am adus în prim-plan personalități proeminente ale elitei moscovite contemporane, este util să întregim tabloul preocupărilor rusești în legătură cu sursele identității sociale, statale și politice ale Rusiei, convocându-l pe Boris Akunin, autor al unui proiect editorial ambițios intitulat „Istoria statului Rus”. Akunin – pseudonimul lui Grigori Cihartișvili – este niponolog și traducător din japoneză ca formație, devenit ulterior romancier de succes în Rusia. Opozant al regimului de la Kremlin, Akunin a ales să trăiască în Franța din 2014, după anexarea Crimeii. Încă înainte de expatriere, Akunin a publicat în Rusia primul volum din „Istoria” sa, asumând în ultimul capitol sarcina de a răspunde la întrebarea „Putea Rusia să rămână europeană?” – cu referire la impactul pe care l-a avut asupra Rusiei perioada dominației tătaro-mongole (1240 – 1480). În mod paradoxal, opinia acestui opozant al puterii din Rusia pare să respecte aceleași linii de forță ale reconceptualizării identității rusești în raport cu Europa și Asia ca la Dughin. Totuși, atât premisele cât și concluziile de la care pleacă și la care vrea să ajungă Akunin diferă radical de pozițiile lui Dughin și Rogozin, iar demersul său nu este unul ideologic, ci explicativ (ceea ce nu neagă totuși o poziție politică a autorului). Nu ne rămâne, așadar, decât să lăsăm cititorul să judece cele trei dimensiuni ale identității rusești, după ce acesta îl va fi citit și pe Akunin.

„Cum ar fi fost astăzi statul nostru dacă țara, care ulterior a devenit Rusia, nu ar fi ajuns la mijlocul secolului al XIII-lea să fie parte dintr-un imperiu asiatic, ci și-ar fi păstrat natura dintru început europeană?

Toate distincțiile esențiale ar fi ținut de sfera orânduirii statale interne, a mentalității naționale și a reperelor socio-culturale de bază.

Două secole și jumătate de „viață în Asia” – exact perioada în care s-a format statul Moscoviei – au creat o bază care a rămas neschimbată, oricât s-a transformat suprastructura: dintr-un cnezat multinațional în țarat multinațional, apoi în imperiu militar, apoi în dictatură socialistă, apoi în republică capitalistă.

Rusia Kieveană a cărei istorie se întrerupe odată cu invazia [tătaro-mongolă] este unul dintre părinții statului rus. Celălalt este Hoarda de Aur.

Pe scurt și simplificat, principala distincție dintre modelul civilizațional arhetipal european și modelul asiatic (mai precis chinez) poate fi redusă la chestiunea primatului socialului sau a individualului.

Din antichitate în Europa s-a format o concepție stabilă conform căreia interesele individului reprezentau valoarea supremă; ele erau mai importante decât interesele societății. În Asia îndepărtată, pentru a supraviețui, oamenii erau nevoiți să se unească în comunități, iar scopul primordial era supraviețuirea colectivului. De dragul acestui scop se putea și trebuia să se sacrifice interesele, ba chiar și viețile unor membri ai comunității.

Odată cu evoluția istorică, aceste două principii inițiale s-au dezvoltat în două sisteme politice. Cel „european” punea (și pune) accentul pe drepturile și libertățile individului; cel „asiatic” – pe caracterul prioritar al intereselor comunității și al statului.

Egalitatea, statul de drept cu aceeași lege pentru toți – sunt idei „europene”.  Pentru modelul „asiatic” este mai importantă rezistența ierarhiei, în care o poziție mai înaltă asigură și un set mai mare de drepturi personale.

Principala moștenire „asiatică” a Rusiei a fost sacralizarea puterii de stat ca garant al stabilității și limitarea, care decurgea din aceasta, a libertăților individuale. Nu statul e în slujba populației sale, ci populația în slujba statului – iată principiul după care a fost croită viața internă rusească în toate perioadele sale (chiar și în epocile când oficial acest lucru era negat).

Din cauza dublei construcții europeano-asiatice, Rusia a căzut de multe ori în timpul istoriei sale dintr-o extremă într-alta. Țara ba începea să se „europenizeze” haotic, ba se arunca înapoi în brațele „Asiei”. Perioade de liberalizare alternau cu perioade de „strângere a șuruburilor”, „înghețuri” cu „dezghețuri”, reforme cu contrareforme.

Primatul „statalității” și structura „comunală” a conștiinței de masă au ajutat Rusia de multe ori să depășească cataclisme dintre cele mai grave, cărora nu le-ar fi supraviețuit un stat strict european (după cum s-a și văzut). Așa s-a întâmplat și în perioada Vremurilor Tulburi, și în anii grei ai Marelui Război Nordic. Așa s-a întâmplat și mai târziu, când, în pofida logicii și matematicii, Rusia s-a dovedit mai puternică decât două dintre cele mai puternice imperii militare – întâi cel napoleonian, apoi cel al lui Hitler.

Vitalitatea, capacitatea de coeziune în clipele de grea încercare, o rezervă imensă de rezistență, capacitatea de sacrificiu, disponibilitatea de a plăti „orice preț” [individual de dragul comunității] – toate acestea nu sunt europene, ci asiatice”.

(„Istoria statului rus de la origini până la invazia mongolă” (2013))