Relațiile oficiale dintre București și Moscova au ajuns spre finalul anului trecut la cel mai scăzut nivel din istoria post-revoluționară a României. Acest lucru este amplu ilustrat de declarațiile oficialilor ruși, care adesea adoptă un ton amenințător la adresa României, dar și de atitudinea demnitarilor români, care nu par capabili sau interesați să promoveze o agendă bilaterală pragmatică. Această relație „rece” intre cele două state se reflectă de asemenea foarte clar la nivelul percepțiilor reciproce ale populației.
Barometrul INSCOP din luna martie 2016, intitulat „Adevărul despre România”, plasează Rusia pe antepenultimul loc (înainte de Siria și Iran) într-un clasament ce ilustrează percepțiile populației față de 24 state ale lumii. Doar 27,9% din respondenții sondajului au afirmat că au un sentiment mai degrabă pozitiv față de Rusia, în timp ce 61,5% au declarat că sentimentul este mai degrabă negativ[1]. Aceste cifre arată o înrăutățire semnificativă a imaginii Rusiei în România în raport cu anii precedenți. Astfel, conform Barometrului din martie 2013 Rusia era văzută mai bine decât două țări vecine ale României (Ungaria si Ucraina), cu o percepție mai degrabă pozitivă de 36%, și negativă de 47%[2].
Deosebit de interesant este că un an mai târziu, în iulie 2014, la câteva luni după anexarea Crimeii și declanșarea conflictului armat din Ucraina, procentul celor care aveau un sentiment mai degrabă pozitiv față de Rusia rămânea aproape neschimbat – 37%, observându-se doar o mică creștere a sentimentului negativ, care ajungea la 51.4%[3]. Cu alte cuvinte, chiar dacă creșterea neîncrederii față de Rusia (de la 47% la 51.4%) poate fi corelată cu evenimentele din Crimeea și conflictul din Ucraina, o scădere mai accentuată a simpatiei se remarcă abia mai târziu, în contextul impunerii sancțiunilor și a contra-sancțiunilor economice, al implicării active a Moscovei în conflictul din Siria și, nu în ultimul rând, al declarațiilor oficialilor ruși cu privire la „amenințarea pe care o reprezintă România pentru Rusia” în calitate de avanpost NATO[4].
Aceste sondaje de opinie scot în evidență o polarizare a opiniei publice românești față de Rusia, polarizare ce nu poate fi explicată prin istoria recentă a relațiilor dintre cele două state. În anii ‘90 ai secolului trecut Rusia era percepută pe de o parte ca moștenitoarea URSS-ului, cu tot bagajul afectiv pe care îl presupunea această asociere (în primul rând – responsabilitatea pentru părțile întunecate din istoria comunistă a României), iar pe de altă parte ca un anti-exemplu de tranziție de la comunism la o democrație liberală, marcat de creșterea corupției, ascensiunea oligarhilor și sărăcirea populației, toate acestea pe fondul crizei financiare din 1998 și intrarea țării în incapacitate de plată. Aceste două elemente – istoria sovietică și turbulenții ani ’90 – explică în mare măsură percepția negativă a Moscovei în România, percepție ce se reflectă în sondaje până în prezent. Pe de altă parte, Rusia este percepută și pozitiv (de către 37% dintre români până în 2014), fapt ce ne permite să vorbim despre o polarizare a opiniei publice și ne îndeamnă să căutăm semnificația profundă a acestor date ambivalente. Care, deci, ar putea fi motivele unei astfel de atitudini?
Atitudinea pozitivă față de Rusia poate fi explicată printr-o întreagă serie de factori istorici, culturali și psihosociali. În primul rând, Rusia țaristă a jucat un rol civilizator în Țările Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, contribuind la elaborarea primelor constituții și la reformarea celor două principate române, prin figura contelui Kiseleff. Cultura rusă, la rândul ei, reprezintă un liant și un pol de atracție important pentru cultura română, fie că vorbim despre marii creatori de muzică și literatură, fie că ne referim la marii filosofi sau gânditori creștini pe care i-a dat Rusia. Nu în ultimul rând, experiența comună a comunismului poate reprezenta un factor de coeziune și apropiere între cele două popoare, iar faptul că românii atribuie Rusiei responsabilitatea pentru instalarea forțată a comunismului în României nu duce neapărat la o atitudine negativă față de ruși, lucru explicabil la nivel psihologic prin așa-numitul sindrom Stockholm.
Sintetizând cele spuse mai sus, putem afirma că simpatia față de Rusia este justificată de o experiență împărtășită (fie în plan cultural, fie în plan istoric – a modernizării sau a comunismului), în timp ce atitudinea negativă este motivată de experiența comunismului în România (pentru care este blamat Kremlinul și, prin extensie, Rusia) și de o imagine negativă a Rusiei în anii ’90[5]. Cu alte cuvinte, imaginea pe care o au românii despre Rusia este deja învechită, dacă nu cumva perimată.
În contextul în care diplomatul rus Boțan-Harcenko atribuia recent Bucureștiului promovarea unei politici „vădit antirusești, chiar rusofobe”, este interesant de văzut cum este percepută România de către populația rusă. În cadrul unui sondaj efectuat de Centrul Levada în 2004, respondenții au fost rugați să numească țări aliate și țări dușmane Rusiei în al doilea război mondial. 5% dintre ruși au afirmat că România a fost un aliat al Rusiei în timp ce 14% au considerat că România fusese un dușman[6]. Ținând cont de istoria implicării României în cel de-al doilea război mondial și de importanța acordată acestei conflagrații mondiale în construcția identitară rusă, atât în perioada sovietică, cât și în cea post-sovietică, răspunsurile nu trebuie să ne mire. Mai relevante pentru atitudinile contemporane față de România sunt datele oferite de o serie de sondaje efectuate anual de același Centru Levada din 2006 până în 2016, în care participanții erau rugați să numească țări „apropiate” sau „aliate” ale Rusiei și țări neprietenoase față de Rusia, adică să identifice „prietenii” și „dușmanii”. România nu apare în lista celor 35 de țări „prietene”, însă este numită anual în ultimii 10 ani drept un „dușman” al Rusiei de către 2-3% dintre respondenți[7].
Rezultatele acestor sondaje sunt grăitoare nu atât prin prisma atitudinii ambivalente a respondenților la sondajul despre al doilea război mondial sau a atitudinii negative ilustrate de sondajele din ultimii zece ani, cât sub aspectul lipsei de importanță, la limita marjei de eroare, cu care este asociată România de către populația rusă. Altfel spus, majoritatea rușilor nu posedă destule informații despre România contemporană pentru a avea o opinie concludentă cu privire la rolul acesteia pe scena politică mondială. La asta se poate replica, fără îndoială, că România nu are un rol important pe această scenă sau, în orice caz, că nu are o relație suficient de strânsă cu Rusia pentru a fi considerată un „prieten” sau „dușman” mai important. Din păcate, acesta pare să fie răspunsul corect. „Din păcate”, pentru că nu este un răspuns mulțumitor.
Fără a reveni la dezbaterea interbelică despre statutul cultural și istoric (minor sau major) al României, trebuie spus că Bucureștiul trebuie să aibă o atitudine mult mai activă în relația cu vecinul de la Răsărit, dacă ne dorim o imagine mai favorabilă la Moscova. Și acesta nu este un îndemn la o politică de conciliere față de Kremlin, ci la o atitudine mai pragmatică, care ar vedea avantajele în următoarele acțiuni:
- prioritizarea studierii limbii, culturii și istoriei Rusiei în România (prin burse, granturi guvernamentale) și încadrarea specialiștilor astfel formați în institute de cercetare sau thin-ktank-uri orientate spre zona răsăriteană. Statul român investește mult prea puțin în momentul de față în formarea unor specialiști adevărați pe direcțiile de importanță strategică;
- promovarea unor parteneriate instituționale româno-ruse autentice la nivel micro, între universități și între ONG-uri, de pildă, sfere care nu depind de factorul politic.
- promovarea identității românești în Rusia prin politici culturale bine gândite ale unui Institut Cultural Român la Moscova (absent, în mod inexplicabil, la momentul de față). Deși, pentru un impact cu adevărat semnificativ, ar trebuie să ne dorim măcar câte o filială a ICR și la Petersburg și Novosibirsk. Dacă putem avea două ICR-uri în Italia, putem să avem trei ICR-uri într-o țară de 57 de ori mai mare.
Această listă poate continua. Ea se dorește, de fapt, o reacția la absența unei gândiri strategice pe termen lung din partea statului român în relație cu Rusia. Exemplele enumerate mai sus ar conduce la o cunoaștere reciprocă mai bună a vieții politice, economice, sociale și culturale din cele două țări, și ar permite atât rușilor, cât și românilor să iasă din paradigma reprezentărilor binare de tipul „bun – rău” sau „prieten – dușman”, contribuind fără îndoială la construcția unei relații mai pragmatice nu doar la nivel micro, ci și macro.
[1] http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2016/04/INSCOP-raport-martie-2016_simpatie-tari.pdf
[2] http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2013/04/17.04-INSCOP.-Schengen.-Simpatie-tari.pdf
[3] http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2014/07/INSCOP-raport-iulie-2014-Simpatie-tari.pdf
[4] Declarația îi aparține directorului celui de-al IV-lea departament european al Ministerului rus de Externe, Alexandr Boțan-Harcenko (https://russian.rt.com/world/news/357206-rumyniya-stala-yavnoi-ugrozoi-rossii). În același spirit s-a pronunțat și liderul rus la o zi după ce scutul de la Deveselu a devenit operațional (http://tass.ru/politika/3320780).
[5] Desigur, există și alte elemente negative care să contribuie la imaginea negativă a Rusiei în România: prezența militară în Transnistria, chestiunea tezaurului ș.a.m.d., dar majoritatea acestor chestiuni fac parte din categoria „problemelor înghețate”, a căror rezolvare este cel puțin problematică.
[6]http://www.levada.ru/2004/06/20/rossiyane-o-godovshhine-nachala-velikoj-otechestvennoj-vojny/.