Administrarea unui ținut enorm, precum și coordonarea activităților administrative a reprezentat o sarcină grea pentru cei aflați la conducere, mai ales că „așezarea Rusiei pe cele două continente a influențat profund istoria acesteia”[1], confruntându-se cu o criza a propriei identități: „Kto mî?”, fapt care l-a determinat pe istoricul Nicolai Berdiaev să afirme că „Rusia se află la confluența a doua civilizații –  occidentală și orientală[…], poporul rus nu este un popor european, dar nici unul asiatic și de aceea în sufletul rus s-au aflat două impulsuri inițiale: oriental și occidenta”[2].

Federația Rusă este reprezentată de un teritoriu poziționat pe două continente – cel european și cel asiatic. Federația Rusă este un teritoriu diversificat, definindu-se ca un popor plin de contraste, „în sufletul căruia coexistă anarhismul și statalitatea, despotismul și libertatea, duritatea și bunătatea, căutarea de Dumnezeu  și ateismul militant”[3]. Consider că poziția geografică a Rusiei a influențat enorm istoria sa de-a lungul timpului, fapt ce a dat naștere unor probleme vitale pentru obiectivele sale externe. Astfel, securitatea acestui teritoriul diversificat cultural era  în viziunea lui J.B. Duroselle „forma cea mai generală și cea mai esențială a interesului național” [4]. Datorită suprafeței sale uriașe, Rusia dispunea de un factor important de securitate: spațiul – teritoriul imens al suprafeței. Problema securității prindea proporții și datorită „înconjurării capitaliste”, mai exact „atacul unei coaliții a statelor capitaliste, capabile să nimicească regimul sovietc”[5], fapt care l-a determinat pe Stalin să considere că în 1926 că: „Noi nu trăim pe o insulă. Trăim in încercuire capitalistă”[6]. În concepția sa, securitatea se putea realiza prin teritoriu și prin sovietizare, după 1944, cand Armata Roșie impune regimul comunist pe teritoriile statelor est-europene, astfel  inclusiv „asupra acelor state din Europa Centrală şi de Sud-Est care nu făcuseră obiectul acordului de la Moscova (Cehoslovacia, Polonia), sau a celor unde nu fusese tranşată problema exercitării controlului în favoarea vreunei părţi (Ungaria)”[7].

Nicolai Berdiaev considera că geografia este definitorie pentru politica externă a Rusiei. Obiectivul Rusiei  de-a lungul istorie sale l-a constituit controlul unui teritoriu vast, astfel încât amenințărilor venite din exterior le-a răspuns permanenta preocupare a extinderii frontierelor, ținându-i pe inamici departe de teritoriile rusești.

Pentru a asigura securitatea U.R.S.S, Stalin apelează la mijloacele tradiționale de politică a unei mari puteri, bazându-se pe tradiționala sferă de influență. Dupa Marea Teroare, regimul stalinist se sprijină pe trei concepte fundamentale a caror chintesență  își au rădăcinile  în triada rusă: despotism, naționalism și dogmatism.  Gandirea politica a lui Stalin a fost atent analizată de sovietologul american Robert C. Tucker, care vedea ca principală caracteristică atenția asupra țărilor limitrofe. Gândirea lui Stalin se rezuma la necesitatea înlocuirii „încercuirii capitaliste”, prin ’„încercuirea socialista”: „[…] pentru a învinge definitiv trebuie să  facem astfel, ca actualei încercuiri capitaliste să-i ia locul încercuirea  socialistă, trebuie să  facem astfel ca proletariatul să mai învingă în câteva țări. Numai atunci vom putea considera că victoria noastră este definitivă”[8].

Strategia de securitate a lui Stalin s-a definit prin împiedicarea creării unui front capitalist împotriva spațiului rus, iar venirea naziștilor la putere servea intereselor U.R.S.S. După 1920 relațiile economice germano-sovietice au cunoscut un curs ascendent. În 1935, pe fondul îngrijorării provocate de reînarmarea Germaniei, Franța „a fost cea dintai care a decis să valorifice deschiderea sovietică”[9]. Ofensiva politică-diplomatică-ideologică urmărită de Moscova nu a avut un succes puternic la Berlin. Hitler, departe de a se lasa intimidat la ofertele sovieticilor „a continuat sa promoveze o politică de un dinamism agresiv”[10]. Stalin a urmărit în politica sa externă „crearea unui brâu de securitate de-a lungul frontierelor”[11], el fiind convins „că un razboi între țările capitaliste servește intereselor de securitate ale Uniunii Sovietice”[12].

La 23 august 1939 Stalin primește în audiența pe ministrul de externe german, Ribbentrop von Molotov. Rezultatul este semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov, ce cuprindea două documente: primul, public, prevedea păstrarea neutralității, dacă una dintre părți este implicată într-un conflict. Urma apoi „Protocolul adițional secret”, care delimita sferele de influență în Estul Europei: Polonia Orientală, Finlanda, Letonia, Estonia și Basarabia intrau în sfera sovietică, în timp ce Polonia Occidentală și vestul Europei se situau în aria de influență germană. Înțelegerea germano-sovietică deschidea drumul către un nou război european. Apropierea ruso – germană din 1939 era urmarea unor conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin orientarea spre Hitler nu a fost determinată de doctrină, ci de considerente de circumstanță. Stalin se vedea în postura de realizator al vechiului Imperiu Rus.

Consecințele Pactului Molotov – Ribbentrop au fost practic continuate de Pactul Churchill – Rooselvelt – Stalin, care a propus la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial o noua reîmpărțire a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența SUA, iar estul sub influența Uniunii Sovietice. U.R.S.S devine membră a Cartei Atlanticului la 14 august 1941, rezoluția de aderare fiind semnată la Londra pe 24 septembrie. Rezoluția stipula: ’„Statele semnatare nu caută vreo extindere teritorială sau de altă natură, ele nu urmăresc modificări teritoriale care nu corespund cu dorințele liber exprimate de popoarele vizate; ele respecta dreptul tuturor popoarelor să-și aleagă forma de guvernare. Statele semnatare doresc să vadă restaurate drepturile suverane și independența acelor popoare care au fost lipsite cu forța de ele”[13]. Stalin a reafirmat principiile Cartei Atlanticului pe 6 noiembrie 1941: „Noi nu avem și nu putem avea astfel de obiective de război, precum impunerea voinței și regimului nostru slavilor sau altor popoare ocupate din Europa, care caută ajutorul nostru. Ajutorul nostru constă în sprijinirea acestor popoare în lupta lor de eliberare de sub tirania lui Hitler, urmată de oferirea libertății de a-și conduce patriile lor dupa cum doresc. Nu vom face intervenții în afacerile interne ale altor națiuni”[14]. Semnarea Declarației Națiunilor Unite la 1 ianuarie 1942 de catre U.R.S.S reafirma aderarea la Carta Atlanticului. Carta Națiunilor Unite este semnată de U.R.S.S pe 24 octombrie 1945, care din primele articole reiterează că unul dintre „scopurile ONU este dezvoltarea relațiilor prietenești dintre națiuni, bazate pe respectul principiului drepturilor egale și a auto-determinării popoarelor”[15]. În 1942, în cadrul conferinței de la Moscova, Stalin „a pus în prima sa întâlnire cu Churchill bazele viitoarelor înțelegeri, grație cărora U.R.S.S va dobândi mult doritul glacis strategic”[16] . În noiembrie 1943 a avut loc la Teheran prima întâlnire a „celor trei mari”: Churchill, Rooselvelt ți Stalin. În cadrul acestei Conferințe „era pentru prima data în discuțiile celor trei mari când se ridica problema divizării Europei’’[17] .

Acordul de la Teheran a stabilit măsuri capitale privind continuarea războiului, eliberarea Europei, debarcarea pe coastele Frantei în 1944, organizarea viitoare a Națiunilor Unite în care Anglia, SUA, U.R.S.S și China trebuiau să aibă un rol preponderent. Consecințele Pactului Molotov – Ribbentrop au fost practic continuate de Pactul Churchill – Rooselvelt – Stalin, care a propus la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial o noua reîmpărțire a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența SUA, iar estul sub influența Uniunii Sovietice.  În februarie 1945 a avut loc la Ialta o conferință între „cei trei mari”, unde au fost dezbătute probleme ce privesc sfârșitul celui de  al-II-lea Război Mondial, împărțirea Germaniei în zone de ocupație militară, reparațiile de război, problemele legate de Cartă și crearea ONU și încheierea războiului cu Japonia, pentru care Stalin a angajat participarea U.R.S.S.-ului.

Primul obiectiv al U.R.S.S. a fost Polonia. Stalin declara: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte[18]. Populația din Estul Europei a considerat Conferința de la Ialta un act de trădare din partea Occidentului. Acest act de trădare își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valori democratice, au încercat să asigure stabilitatea, sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est. România a fost și ea integrată în glacisul sovietic, ca urmare „a ocupării țării de către Armata Roșie și acordul de procentaj anglo-sovietic[19]. Împărțirea lumii la Ialta s-a făcut fără un act juridic legal și real, situația fiind decisă de rezultatele militare ale războiului, de concepția lui Stalin că în teritoriul ocupat de armata sovietică trebuie să fie introdus și sistemul politic sovietic. Într-o anumită măsură, soarta țărilor din vestul  și estul Europei se hotărâse înainte de Ialta, prin mersul mai mult sau mai puțin al evenimentelor politice și militare. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, S.U.A și Marea Britanie nu înțelegeau politica externă a lui Stalin, ce se fundamenta pe nevoia de securitate la frontierele sale externe prin creare unui spațiu vital ideologic.

La Postdam (17 iulie – 2 august 1945) a avut loc a treia întâlnire la nivel înalt, cu participarea lui Attlee, Stalin și Truman. Acordurile de la această conferință au vizat măsurile întreprinse de cele patru state învingătoare în zonele lor de ocupație din Germania, prin dezarmarea completă și denazificare în ideea democratizării țării și menținerii unității sale. Perioada 1945 – 1948 este definită drept „Mareea sovietică” care a cuprins o mare parte din Europa, și – așa cum Stalin anticipase – puterea învingătoare va avea dreptul de instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social-politic și economic. Astfel, așa au luat naștere așa-zisele regimuri de democrație populară: Bulgaria, România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și zona de ocupație sovietică din Germania. Partidele comuniste din Iugoslavia și Albania, victorioase în războiul de rezistență și de eliberare au instaurat în țările lor regimuri comuniste, astfel această perioadă sublinia „înăsprirea controlului sovietic asupra glacisului european și transformarea sa într-o zonă de control integral sovietic[20].

Cu toate ca U.R.S.S este considerată o superputere după 1945, fapt concentrat si amplificat prin detinerea de bombe atomice din 1949, ultimii ai perioadei lui Stalin s-au definit în jurul reconstrucției după distrugerile războiului, comparativ cu S.U.A, care devenisera tot mai puternică în anii de conflict.

Ca urmare a încălcării acordurilor și înțelegerilor din anii războiului și imediat după sfârșitul acestuia s-a accentuat divergența raporturilor dintre sovietici si occidentali, fapt ce a determinat apariția Războiului  Rece și constituirea unor blocuri militare adverse ce au condus la o  iraționala cursă a înarmărilor. În 1949 este semnat Tratatul de la Washington prin care se înființează NATO, iar cele 12 state fondatoare au fost: SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Țările de Jos, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia. Principiile fundamentale ale Organizației Atlanticului de Nord sunt: ,,democrație, libertate individuală, statul de drept, rezolvarea conflictelor pe cale pașnică, colaborarea economică, garanții de securitate, solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deși SUA își asumă o garanție juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict, apărarea teritorială în Europa și America de Nord la nord de Tropicul Racului, supremația Cartei ONU, tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul, organizarea întâlnirilor Consiliului de câte ori este necesar, aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la Washington., ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează, tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani, tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea SUA, limbile oficiale în care este încheiat tratatul”[21]. Ca urmare a extinderii NATO, prin aderarea Greciei și a Turciei in 1952 și intrarea în alianța a Germaniei Federale în 1955, s-a creat Organizația Tratatului de la Varșovia, ce simboliza alianța militară a statelor comuniste europene. Deși obiectivul acestui pact militar era apărarea față de un atac al NATO, forțele sale s-au concentrat pe acțiunile de înăbușire a mișcărilor anticomuniste din Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968. Cele patru decenii de Război Rece au fost colorate de arsenalul militar al celor două mari puteri, care s-au antrenat într-o permanentă cursă  a înarmărilor. În 1962 Moscova dispunea de 75 rachete intercontinentale, fabricând pe an 25, în timp ce SUA deținea 294 rachete intercontinentale și fabrica 100 pe an.  Superioritatea americană este și mai zdrobitoare în domeniul rachetelor submarine și a bombardierelor intercontinentale. Costurile înarmării au atins cote uriașe, reprezentând „5% din PNB al SUA și 12 – 15% din cel al U.R.S.S. În anii 1970-1980 cheltuelile militare au sporit cu 60%, ajungând la 500 miliarde de dolari”[22]. Acest fapt a avut repercusiuni grave asupra economiei sovietice, care era mult în urma celei americane.

În ciuda aparențelor contrare, după 1953 sub Hrușciov și 1964 sub Brejnev relațiile dintre cele doua mari superputeri s-au „încălzit”, iar „lansarea primului Sputnik, și apoi primul zbor a lui Gagarin în spațiu au reprezentat pentru U.R.S.S doar o scurtă iluzie a  victorie în cursa spațială[23]. Sistemul sovietic era imposibil de reformat, existența permanentă  a presiunii occientale și americane au insuflat premisele valului revoluționar est-european, culminând cu prăbușirea regimului comunist în Estul Europei în 1989, și astfel „opoziția tot mai puternică a populației din țările-satelit și criza sistemului sovietic, al cărui model fusese impus în glacisul extins, au dus în final la destrămarea în 1989 a brâului de securitate edificat de Stalin”[24]. Dezintegrării glacisului strategic din 1989, i-a urmat dispariția Uniunii Sovietice în 1991, datorită tentativei comuniștilor conservatori de a da lovitura de stat din august 1991. O dată cu moartea unuia dintre principalii competitori pentru hegemonia mondială, și anume U.R.S.S, Războiul Rece apune și el, fiind umbrit de summitul sovieto-american din iulie 1991, prezidat de George Bush și Gorbaciov.

Din dorința de a analiza norii negri ce au înconjurat Rusia de-a lungul istoriei, trebuie să răspundem la două întrebări inseparabile, și anume: care este moștenirea trecutului rus, și cum este ea percepută? Răspunsurile la aceste întrebări se contopesc atât în problemele societății umane, cât și ale indivizilor (omul de stat), ele fiind psihomatice. Astfel, realitățile de azi includ într-o mare măsura percepțiile noastre de ieri.  Referitor la cea de a doua întrebare, percepția moștenirii trecutului este redusă la două aspecte: cel interior și cel exterior, astfel încât istoriile naționale pot exagera cu aprecierile, iar abordarea externă este cantonată într-o varietate de bariere, deoarece niciun investigator străin al istoriei Rusiei nu a știut vreodată totul despre această țară, bariera limbii fiind obstacolul primordial ce trebuie depășit pentru a avea o verosimilă contribuție asupra subiectului. Consider că atât evoluția Rusiei, cât și a celorlalte mari puteri pe scena teatrului internațional, precum și  modificările politico-economice cu care se confruntă la nivelul balanțelor de putere sunt influențate și  de experiența și  priceperea cu care acestea călătoresc „pe apele Timpului”, evoluții și călătorii, pe care Otto von  Bismark consideră că „nu pot nici să le creeze, nici să le direcționeze”[25] . Astfel, pe fondul războiului din Cecenia pe scena politică a Rusiei își face simțită prezența la începutul anilor 2000 Vladimir Putin care este ales președinte al Rusiei, deși votul de încredere al Dumei este și astăzi umbrit de neîncredere. Atentatele teroriste asupra populației civile, luptele de gherilă, conflictele de stradă, lupta pentru putere a oligarhilor ruși au reprezentat principalii factori care au influențat dreptul de moștenitor la funcția de președinte al Rusiei[26].

Bibliografie:

Riasanovsky, Nicholas, V.  O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001, traducerea de Areta Veroniuc, Note si postfata de Mihai Cojocariu.

Constantiniu, Laurențiu Uniunea Sovietica între obsesia securității și insecuritate, București, Editura Corint, 2010.

Kennedy, Paul,  Ascensiunea și Decăderea Marilor Puteri, Transformări economice si conflicte militare din 1500 pana în 2000,  Editura Polirom, Iasi, 2011.

Snyder, Louis,  Fifty Major of Twentieh  Century, 1995.

Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, București, Comunicare.ro, 2002.

Dukes, Paul, Istoria Rusiei, 882-1996,  Editura All.

[1] Nicholas, V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei,  Institutul European, Iași, 2001, traducerea de Areta Veroniuc, Note si postfața de Mihai Cojocariu, p. 202.

[2]Laurențiu, Constantiniu, Uniunea Sovietica între obsesia securității și insecuritate, București, Editura Corint, 2010, p. 22.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Harțuche, Isabela, Armata Roșie, instrument al dominației sovietice în țările vecine URSS, 1944 – 1958, Ed. Pim, 2018, p. 20.

[8]  Laurențiu, Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecuritate, București, Editura Corint, 2010, p. 78.

[9] Ibidem.

[10] Idem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem

[14] Louis, Snyder‚ Fifty Major of Twenttieh Century, 1995, p. 92.

[15] Constantin,  Hlihor, Istoria secolului XX, București, Comunicare.ro, 2002, p. 113.

[16]  Nicholas, V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001, traducerea de Areta Veroniuc, Note și postfață de Mihai Cojocariu, p. 234.

[17] Laurențiu, Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecuritate, București, Editura Corint, 2010, p. 155.

[18] Nicholas, V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001, traducerea de Areta Veroniuc, Note și postfață  de Mihai Cojocariu, p. 239.

[19] Ibidem.

[20] Paul, Kennedy, Ascensiunea și Decăderea Marilor Puteri, Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000,  Editura Polirom, Iași, 2011, p. 351.

[21] https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord, (accesat la 14.03.2025).

[22] Ibidem.

[23] Op.cit.

[24] Paul, Kennedy, Ascensiunea si Decăderea Marilor Puteri, Transformări economice și conflicte militare din 1500 pana in 2000’’, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 474.

[25] Op. Cit.

[26] https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rusiei_postsovietice, (accesat la 14.03.2024)