În ultimele decenii ale secolului XXI o parte dintre politologi s-au aplecat asupra fenomenului „alterglobalismului”, prin care au evaluat „lumea islamică” și „lumea rusă”. Subiectul rămâne deschis și astăzi, ori acesta impune o abordare riguroasă atunci când ne focalizăm pe fenomen ab integrum și, în același timp, cere o raționalizare a parametrilor și contextului în care se exprimă fenomenul. Nu este un concept alambicat și nici propagandistic, dispune de resurse instituționale, interstatale, transnaționale, transeconomice, trans… trans… trans… Conceptual, alterglobalizarea este distinctă de antiglobalizare și se exprimă ca o platformă consensuală în bătălia împotriva globalizării „uniformizate”, în contrast cu alte variante ale globalizării.
Într-o lume globală au apărut tendințe care invocă abordări specifice și bine elucidate ale fenomenului, perceptibile ca amenințări sui generis asupra ființei umane. În primul rând terorismul și migrația globală, pe de o parte, și relația statelor cu diaspora lor, în al context. În al doilea rând, frontierele imaginare (nu doar în formula cyber-spațiului și ingerințelor cibernetice) depășesc frontierele statelor și enunță alte raportări la amenințările globale. În cele din urmă, diaspora devine esențială în raporturile statelor din lume. Luând exemplul Chinei care achită sume considerabile celora care urmează să constituie și să sudeze diaspora în exterior și care realizează „punți” și „uși”geopolitice și geoeconomice, tot așa și alte state și-au stabilit propriile proiecțiii în globalitate. Globalizarea, într-o lume unipolară, și-a arătat limitele, iar într-o lume multipolară această a îmbrăcat forma alterglobalismului.
Una din „lumile” care au subminat și erodat modelul „unipolarității” globaliste este „lumea islamică”. Și, în consecință, se impune întrebarea: care sunt instituțiile politice internaționale ale „lumii islamice”, ca o resursă a proiecției geopolitice și geoculturale și dacă aceasta reprezintă o reală amenințare la adresa civilizației umane? Pentru că „Lumea Islamică” tinde să formeze un propriu univers, alternativ organizațiilor internaționale de pe glob. Prin urmare, aceasta a întemeiat numeroase organizații internaționale în cadrul său.
Cea mai reprezentativă și influentă este Organizația Cooperării Islamice (OCI).
Alte organizații internaționale islamice importante sunt: Comisia internațională islamică a Semilunii Roșii (organizație similară Organizației internaționale Crucea Roșie); Banca de Dezvoltare Islamică (BDI), se exprimă aidoma Băncii internaționale de dezvoltare; Organizația Islamică Pentru Educație, Știință și Cultură (OIESC), analogă UNESCO; Federația Islamică a Solidarității Sportive, similară Comitetului Mondial Olimpic, etc.
Cea mai importantă este Organizația Cooperării Islamice (un alt nume: Organizația Conferinței Islamice), compusă din 52 de state, adică o pătrime din statele lumii.
În activitatea diverselor organizații islamice sunt conturate două orientări.
Mai întâi, o tendință evidentă pentru crearea de uniuni alternative la adresa lumii occidentale și lumii internaționale, prin care se dorește a se forma o „piață islamică comună”, o unică unitate monetară islamică, o organizație militară similară Alianței Nord Atlantice, cu caracter musulman, un tip de organizație similară ONU, care să dispună de o platformă islamică.
Totodată, s-a reliefat o solidaritate islamică în cadrul tuturor organizațiilor islamice. OCI a fost solidar în cadrul ONU atunci când s-a produs implozia fostei Iugoslavii și a sprijinit apariția statelor musulmane. OCI a luat atitudine și a manifestat îngrijorare în cazul musulmanilor din Rusia, a pledat pentru Republica Cecenia-Ychkeria, considerând că trebuie văzut un caz internațional, nicidecum o treabă internă a Rusiei.
OCI s-a înființat în septembrie 1969 la conferința liderilor statelor și guvernelor din statele musulmane de la Rabat (Maroco), la care au participat delegații din 22 de țări, dar și observatori din partea Organizației Eliberarea Palestinei. În realitate OCI și-a început activitatea în anul 1971, când a fost formată instituția sa de conducere – Secretariatul general al OCI. Membru al OCI poate deveni orice stat care își revendică apartenența la lumea islamică (nu în toate statele membre islamul are un statut constituțional de religie de stat, o pondere relativă a musulmanilor din numărul total al populației există în câteva state africane). Organizația dispune de statutul de observator pe care îl acordă organizațiilor internaționale – Liga statelor arabe, o serie de organizații a musulmanilor – unor state, unor entități statale nerecunoscute de comunitatea internațională (Republica turcă Ciprul de Nord), unor mișcări și organizații care se pezintă în denumire ca fiind de eliberare (spre exemplu, Organizația de eliberare a Palestinei, Frontul de eliberare Moro din Filipine). În OCI există 56 de state.
Acopurile OCI au fost formulate la conferința liderilor din statele musulmane de la Rabat (1969) și de la Mecca (1981), unde a fost adoptată Declarația de la Meca. Conform documentelor programatice, scopurile principale ale OCI sunt:
– consolidarea solidarității islamice;
– dezvoltarea relațiilor multilaterale între statele islamice;
– contribuirea la lichidarea discriminării și colonialismului;
– sprijnirea păcii și a securității internaționale;
– oferirea de sprijin poporului Palestinei în lupta pe care o poartă pentru restabilirea drepturilor sale, inclusiv eliberarea teritoriilor ocupate;
– sprijinirea luptei pe care o poartă popoarele islamice pentru independență și drepturile naționale;
– crearea unor condiții de cooperare a statelor membre OCI cu alte state.
– G-8 al Lumii Islamice (compusă din Turcia, Iran, Pakistan, Egipt, Bangladesh, Malaezia, Indonezia și Nigeria).
Am menționat mai sus că organizațiile internaționale islamice dispun de tendința de dublare a sistemului organizațional global și își propun să exprime forme alternative pentru sistemul global. Chiar și pentru „G-7” – statele cele mai dezvoltate industrial de pe Glob – s-a găsit o formă alternativă.
În anul 1996 fostul premier al Turciei Necmettin Erbakan a elaborat o strategie a „ordinii echității islamice” și care s-a concretizat în „G-8-ul Islamic”.
Există și documente alternative (de dublare): spre exemplu, în locul Declarației Universale a Drepturilor Omului există Declarația Islamică a Drepturilor Omului. Trebuie să subliniem faptul că există o serie complementară actelor din sfera dreptuli internațional în lumea islamică (în cadrul OCI), orientate în combaterea terorismului internațional și care sunt în conformitate cu șariatul – acordul de combatere a terorismului internațional (primul stat care a semnat acordul este Arabia Saudită).
O caracteristică extrem de importantă a lumii islamice constă în consolidarea subiectului din cadrul relațiilor internaționale care își propune formarea în perspectivă a unui sistem de interese orientat și stabil, a unor priorități și scopuri, care sunt determinate de solidaritatea islamică, adică de apartenența la o singură religie (la islam). Să luăm ca exemplu Pakistanul, care a încercat să consolideze lumea islamică în cazul bombei atomice islamice și a rachetelor islamice. Pakistanul – care dispune de arme nucleare – declara în aprilie 1998 că se impune să fie realizată în practică concepția „unei lumi comune islamice”, pentru ca resursele să fie utilizate în comun de statele islamice și că această „lume comună islamică” ar urma să îmbrace o formă de apărare colectivă prin care ar fi promovate interesele statelor islamice. În acest fel președintele Muhammad Rafiq Tarar a dat de înțeles că noua armă nucleară sau armele ultra-moderne dezvoltate de Pakistan sunt chemate să asigure potențialul de apărare a tuturor statelor islamice, care la rândul lor trebuie să se pună în slujba statului pakistanez și să furnizeze sprijin economic, științific și cultural, pentru că în acest mod s-ar asigura un sprijin coordonat din partea statelor islamice pentru proiectele pakistaneze de proiectare a armelor ultramoderne.
În vara anului 1998 Pakistanul a beneficiat de solidaritatea lumii islamice, după ce SUA a aplicat sancțiuni la adresa acestui stat, ca urmare a testării armei atomice. Sancțiunile americane constau în înghețarea a circa unui miliard și jumătate de dolari pe care SUA le oferise Pakistanului în formă de credit. În scopul compensării costurilor financiare din luna iunie 1998 liderii Arabiei Saudite și cei ai Emiratelor Arabe Unite l-au asigurat pe premierul pakistanez că îi vor acorda Pakistanunului un sprijin financiar în valoare de 3 mld. de dolari. În luna septembrie 1998 Banca Islamică de Dezvoltare (BID) și consorțiul băncilor islamice a luat decizia de instituire a unui fond în valoare de 1,5 mld. de dolari care să fie atribuiți Islamabadului.
Diferitele niveluri de dezvoltare social-economică, diversele interese geostrategice, conflictele moștenite dar și cele apărute ulterior, competiția personală a liderilor din regiune, lipsa unei viziuni unice asupra islamului – care se reflectă în anumite țări sau guvernări regionale – forma și nivelul diferit al islamizării vieții sociale (în anumite cazuri de o avansată secularizare) conduce la apariția și cumularea de proiecte alternative în cazul formării lumii islamice. În consecință, aceste proiecte alternative presupun organizații care sunt la discreția anumitor state ce aspiră să dispună de un statut important în plan regional sau global.
Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă CONFERINȚA POPULARĂ ISLAMICĂ (o altă denumire, spre exemplu, în Rusia – Congresul Popular Islamic). În luna aprilie 1991 la Khartoum a avut loc primul congres al Conferinței populare islamo-arabice (CPIA). La lucrările congresului au participat estimativ 50 de delegații care au reprezentat organizațiile islamice și islamiste. În secretariatul general provizoriu au intrat 15 persoane, cărora Sudanul le-a acordat pașapoarte diplomatice. În cadrul CPIA a fost creată Agenția internațională de știri islamice, care a dublat prin numele și funcțiile sale agenția OIC. Secretar general al CPIA a fost ales arhicunoscutul islamist Hasan at-Turabi.
Scopurile organizației care au fost formulate în cadrul proiectului global sunt cele de contracarea a „Occidentului”, „eliberarea” Ierusalimului – inclusiv partea sa vestică – și a teritoriiilor considerate ca fiind ocupate Israel, sprijinirea mișcărilor „eliberatoare” islamice în statele lumii. Ultimul obiectiv al CPIA din cadrul programului său acțional constă în sprijinirea „luptei de eliberare a musulmanilor” din Bosnia, Kosovo, Kashmir și Cecenia.
Congresul Popular Islamic a fost patronat de Iran și de Sudan, în care se află majoritatea liderilor și strategilor Al-Qaeda apropiați de fostul lider Osama Ben Laden, inclusiv veteranii din războiul afganez.
În luna februarie din anul 2000 guvernul Sudanului a derulat o operațiune de profilaxie și de contracare a organizațiilor radicale islamiste și a declarat că denunță acordurile de acordare a dreptului de ședere a statului major a CPI pe teritoriul său.
Încă un proiect al lumii islamice constă în activitatea organizației Conducerea populară mondială islamică (fondată în Libia în septembrie din anul 1989). Primul lider al acesteia a fost Muammar al-Gaddafi (liderul statului libian, mort în urma primăverii arabe). Scopurile și obiectivele organizației constau în realizarea unității musulmanilor la nivel internațional, contracararea „cruciadelor” (se subînțelegea Occidentul) și a sionismului în plan global, sprijinirea mișcărilor islamice și minorităților musulmane în lume etc. În realitate, organizația reprezenta un instrument de realizare a politicii pro-libiene în diverse state musulmane sau unde exista o minoritate musulmană. Un exemplu în acest sens poate fi văzut în faptul că Gaddafi i-a acordat liderului organizației „Națiunea islamică” din SUA, Luis Far, suma de un milion de dolari pentru ca acesta să desfășoare o propagandă islamică în SUA.
Liga Islamică (alte nume: Liga lumii islamice / Liga Mondială Islamică / Rabita-sty-apyam aly-isla-mi) este o organizație creată de Regatul saudit și reprezintă un instrument de politică externă și de proiecție geopolitică.
Liga Islamică a fost fondată în anul 1962 și este calificată ca fiind o organizație „populară, internațională, islamică și non-guvernamentală, în care există reprezentanți ai lumii islamice din întreaga lume”.
Scopurile Ligii Islamice (potrivit site-ului de pe Internet):
a) Propaganda islamică și iluminarea islamică;
b) Apărarea dosarului islamic;
c) Realizarea intereselor și a aspirațiilor pe care le împărtășesc musulmanii;
d) Combaterea acuzațiilor la adresa islamului;
e) Combaterea acțunilor ale dușmanilor islamului, care tind să distrugă unitatea musulmanilor și să răspândească îndoiala/incertitudinile în cadrul frăției islamice.
Activitatea practică a Ligii Islamice se realizează prin intermediul consiliilor de coordonare din Europa, Asia, Africa, America de Nord și de Sud.
Liga Islamică dispunde de reprezentanți în circa treizeci de state unde musulmanii constituie majoritatea populației, dar sunt reprezentate organizațiile islamice din mai mult de o sută de țări ale lumii, iar contactele Ligii Mondiale Islamice (LMI) și asupra cărora se exercită influență sunt cele legate de organizațiile non-guvernamentale locale (comuniuni, instituții de învățământ, moschee, etc.). Acolo unde acestea nu există, LMI le edifică. Liga coordonează activitatea fundațiilor filantropice create în Arabia Saudită, sau apelează la sprijinul acestui stat. Fundațiile de referință care sunt apropiate și în serviciul Ligii sunt: „Al-hara-meyn”, Ibrahim aly Ibrahim” etc. Liga reprezintă un instrument de politică externă și de lobby în anumite state și intervine în aceste state, acolo unde există musulmani.
Corpul străjerilor revoluției islamice „Code” intră în sistemul de organe care desfășoară politica internațională a Republicii Islamice Iran. Acest sistem este controlat de liderul (rahbar) țării și de comandantul suprem al țării. Anume liderul țării exercită o influență asupra Consiliului suprem al culturii revoluționare (sub patronaj se află ministerul orientării și a culturii, Ministerul afacerilor externe, Ministerul informațiilor, în cadrul căruia activează Principala Direcție de spionaj extern). Comandantul suprem al țării administrează nemijlocit trupele militare, dar și Corpul străjerilor revoluției islamice care constituie un instrument important politico-ideologic al țării, atât în plan intern, cât și extern. Organizațional, anume în cadrul Corpului străjerilor revoluției islamice intră Forțele „Code” (de la Al-Quds, una din denumirile Ierusalimului), care se ocupă cu exportul revoluției islamice prin metode non-tradiționale. Activitatea Forțelor „Code” este coordonată de comandamentul CSRI. În cadrul „Code” există nouă departamente: pentru Turcia și Caucaz; pentru Irak; pentru Liban; pentru Asia Centrală, CSI (spațiul post-sovietic), Pakistan, India și Afganistan; pentru Africa de Nord, pentru Africa Centrală și de Sud; pentru Europa; pentru America de Nord și de Sud; pentru țările din Golful Persic; pentru operațiunile speciale. Activitatea CSRI și a Forțelor „Code” este cunoscută în mod practic și realmente, grație punctelor de reper din Liban (până de curând) și în Sudan (în forma CPI).
Alianța vahhabită-talibă. Organizația merită o atenție specială, pentru că subiectul rămâne încă neelucidat și ideologizat și se cere abordat din perspectiva desfășurării politicii externe, fiindcă organizația internațională a aplicat instrumente flexibile în plan organizațional în perioadă ultimilor decenii ai secolului XX, care s-au revelat pe teritoriul Afganistanului. Mai apoi, „alianța” a pătruns în majoritatea țărilor în care este răspândit islamul, formând nuclee nu doar în aceste țări, dar și în alte regiuni care nu puteau fi considerate aparținând lumii islamice – Insulele Britanice, Australia, Europa de Sud, Caucazul de Nord, etc. Un cap de pod al alianței vahhabite-islamice este amplasat în Marea Britanie. El reprezintă o parte din organizațiile islamice din diferite state ieșite de sub jurisdicția Coroanei britanice, precum sunt organizațiile „Muhad-jiri”, „Frontul internațional islamic”, „Partidul eliberării islamice”, etc.
Observăm că se prefigurează un sistem internațional alternativ în cadrul relațiilor internaționale, pe care îl reclamă lumea islamică, în care normele și organizațiile islamice dublează instituțiile internaționale, inclusiv în cadrul dreptului internațional și în cadrul raporturilor internaționale. Din momentul în când a apărut OIC s-a cristalizat o orientare incompatibilă cu dreptul internațional și în care se exprimă instrumentarul lumii islamice față de problemele internaționale, în cazul Ierusalimului, dar este o orientare benefică spiritului statelor islamice și inacceptabilă sistemului internațional acceptat și recunoscut.